Nopțile mele gri

Știți nopțile alea lungi? Nopțile în care, în ciuda oboselii, sau poate tocmai din cauza ei, ești singura ființă trează din casa ta plină. Aproape simți cum se țes vise și se bat gene de copil în jurul tău, cum scârțâie arcuri de saltea când se întorc trupuri somnoroase și cum respirații adânci se transformă în sforăituri ușoare. Nici câinele nu mai latră, nici vântul nu mai bate.

Numai mintea ta aleargă, aleargă, aleargă. Stai nemișcată în pat, cu ochii strâns închiși, cu un braț aruncat peste o ureche, parcă inconștient ar vrea să blocheze liniștea adâncă, și cu gândurile zbătându-se prin unghere uitate ale trecutului.

Știi și tu că nu e bine să stai în pat așa, momâie, când nu poți să dormi. Că ar trebui să te ridici, să îți faci un ceai de tei și să citești câteva pagini dintr-o carte adevărată, preferabil plictisitoare. Pe hârtie care foșnește când dai pagina, nu pe device-uri care te țin trează când tu ar fi trebuit de mult să dormi.

Doar că tu știi și că mai ai cam 38 de minute până se trezește copilul mic să-i dai lapte cald, de sân, și cam 6 ore până se trezește copilul mare, să îl speli pe dinți, să-i dai drumul la desene și să-i pregătești micul dejun. Așa că nu ai tu timp de ceaiuri și de cărți adevărate. Strângi și mai tare din ochi și încerci să aduci gândurile acasă, în pat. Începi să faci liste – ce mâncați a doua zi, ce mai trebuie să cumperi, ce haine ai de băgat la spălat, cum vrei să redecorezi dormitorul. De-astea care de obicei te adorm în 2,6 minute. Dar nu și în noaptea asta.

Începe copilul mic să se foiască. Normal, exact când parcă te luase un pic somnul. Încerci să gândești pozitiv, că ai citit peste tot că așa trebuie să-ți trăiești viața, cu ochelarii roz pe ochi. E bine că se trezește acum, îl pui un pic la sân, după care poate adormiți amândoi. Cu puțin noroc, mai ai vreo 5 ore până se trezește și copilul mare, și poate te mai trezește o singură dată ăsta micul.

Doar că tu nu adormi. Auzi câinele vecinilor lătrând, niște piciorușe de șoricel grăbind prin pod și respirația regulată, cu miros de lapte, a bebelușului. Speri că șoricelul nu se înfruptă fix din cutia cu hainele tale de vară. Ar putea să încerce cutia cu hainele care le-au rămas mici copiilor, de exemplu. Chiar și niște jucării dezmembrate, pe care ar fi trebuit să le puneți la gunoi, nu în pod. Oare șoriceii pot fi dresați să roadă doar lucrurile care sunt acolo pentru că nu v-ați îndurat să le aruncați? Probabil că nu, și probabil chiar acum îți ronțăie o bluză de mătase. Să nu uiți să-i spui omului că iar v-ați pricopsit cu un șoricel.

Iei telefonul. Poate dacă citești un pic vine și somnul. Sau poate măcar reușești să-ți resetezi gândurile, să le scoți din categoriile „ce boli mai pot lua copiii mei” sau „ce penibil a fost când ai spus lucrul ăla și ai făcut lucrul ălălalt la petrecerea aia de acum 14 ani și ce părere proastă trebuie că și-au făcut despre tine oamenii ăia pe care nu i-ai mai văzut de… tot 14 ani”. Să le aduci la lucruri mai frumoase. Sau măcar folositoare.

Bebele iar se foiește. Îți ții răsuflarea și zici o rugăciune scurtă în gând, poate se culcă singur la loc. Nu. Se foiește și mai tare, și mai are doar câteva secunde până începe să urle. Pentru că așa se trezește îngerașul tău, în perioada asta, cu niște răcnete stridente. Te uiți la ceas. Mai ai patru ore până dimineață. Hai să gândești pozitiv. Poate e mai bine că s-a trezit acum. Poate mănâncă un pic de lapte cald și vă ia pe amândoi somnul așa, îmbrățișați. Îi dai un pic de sân și dup-aia o să adormi și tu.

Dar nu. Mai ai trei ore până dimineață.

Dacă vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (scroll up și îți apare un buton de Follow în colțul din dreapta jos ).

*Sursă foto: pixabay.com.

9 sfaturi pe bune pentru o alăptare ușoară și de succes

Nu sunt o expertă în alăptare, dar am două mici povești de succes acasă. Prima poveste a durat doi ani, a doua are aproape un an și continuăm cu drag. Dacă urmam unele dintre sfaturile (greșite, deși bine intenționate) primite la primul copil, sigur nu reușeam să alăptez trei ani (combinați), fără să prepar nici măcar un biberon de formulă.

Așa că iată sfaturile pe care mi-ar fi plăcut să le primesc atunci când s-a născut Emma, ca să-mi fie alăptarea mai ușoară :

1 – Ai încredere în tine și în Mama Natură

Pregătește-te: de îndată ce naști, sânii tăi și productivitatea lor devin subiect de discuție cu tot felul de oameni, de la cei din familia apropiată, până la vecinul de 70 de ani cu care mai schimbasei doar două vorbe despre vreme (da, exact, știu, horror).

Cel mai tare mă enervau următoarele întrebări: „Dar se satură doar cu laptele tău?” și „Nu ar trebui să îi dai completare?”.

Mai ales la primul copil, este greu să te menții pe poziții și să nu îi bagi și niște formulă. Dar gândește-te așa: până relativ recent în istoria omenirii, toate mamele aveau destul lapte. Copiii se săturau și creșteau fără suplimente de formulă. De ce ar sta lucrurile altfel în cazul tău, dacă miliarde de femei înaintea ta au avut suficient lapte?

În afara cazului în care medicul tău te-a sfătuit altfel (musai un medic pro-alăptare, dacă vrei să mergi pe drumul ăsta), ai încredere în tine și în sânii tăi. Nu de alta, dar au și ei un singur scop pe lumea asta, și acum e momentul să îl împlinească. Oricât de mici și de nevolnici ți-ar părea ție, ei vor produce atâta lapte cât are nevoie copilul, cu condiția să îi dai să sugă de fiecare dată când îți cere și să nu suplimentezi cu lapte praf.

2 – Ai încredere în copilul tău

Oferă-i sânul de fiecare dată când ți-l cere, atât cât are nevoie. La noi încă se mai recomandă programul de alăptare, atât în unele maternități de stat, cât și în discuțiile cu unii pediatri. Uneori, programul de supt este deghizat în „alăptați la cerere, dar nu mai des de două ore” (cum am aplicat și noi la Emma, de altfel).

Adevărul este că, cel puțin la început, bebelușul s-ar putea să vrea să sugă mult mai des. Chiar și din 15 în 15 minute, de exemplu, cum a vrut Șerban în primele nopți acasă. Nu te speria, nu o va ține așa până la un an, nu ești condamnată la repaus forțat pe canapea cu bebele în brațe până îl înțarci sau îi faci un program. Este absolut normal să sugă foarte des și haotic în primele zile, dar bebelușul își va regla și spația singur sesiunile de supt.

Nu te speria nici dacă, brusc, bebelușul care sugea cam la două ore începe să ceară sânul mult mai des. O face pentru că are nevoie acum – poate fi un dinte care îl supără, un început de răceală, un puseu de creștere, de exemplu. Toate trec și bebele se va întoarce la obiceiuri mai puțin obositoare.

3 – Informează-te încă de dinainte de naștere

Preferabil, dar niciodată nu e prea târziu. Se găsesc multe, multe informații pe internet, cele mai bune pe site-uri sau bloguri dedicate alăptării sau scrise de consultanți acreditați în alăptare (de exemplu, În brațe la mami, La Leche League Romania sau Kelly Mom).

Dinainte de naștere, pentru că perioada de nou-născut va fi cea mai dificilă din punct de vedere al alăptării, și totodată cea mai importantă pentru a avea succes. Startul în alăptare e esențial. E bine să știi de dinainte cam ce probleme pot apărea, cum le poți depăși (pentru că aproape toate pot fi depășite) și unde să căuți ajutor când ai nevoie (pregătesc și eu un articol cu cele mai frecvente probleme în alăptare și cum le poți rezolva – stay tuned)

E bine și să știi cum să combați cu argumente informate toate sfaturile binevoitoare despre care vorbeam la punctul 1 (chiar dacă nu ai chef de dispute mămicești și le combați doar în inima ta, pentru a fi sigură că faci ce e cel mai bine pentru tine și puiul tău).

4 – Nu îi da formulă sau lapte cu biberonul

Pe cât posibil. Mai ales cât e încă mic bebele. E mult mai ușor să mănânce din biberon, laptele vine fără ca el să depună prea mult efort, și atunci va începe să refuze sânul. Este adevărat că bebe vrea la sân și pentru răsfăț și iubire, nu doar pentru valoarea nutritivă ;), dar cam toți bebelușii hrăniți mixt vor ajunge să refuze sânul și să se autoînțarce mult mai repede decât ar face-o altfel.

O s-o spun direct – asta e cea mai nasoală fază la alăptatul exclusiv. Și sfatul pe care îl urăsc toate mamele. Pentru că asta înseamnă că, cel puțin în prima jumătate de an, ești legată de bebe. Dacă îi dai biberon prea devreme, se învață cu biberonul. Dacă îi dai biberon prea târziu, refuză complet biberonul. Am pățit-o la Emma. Am încercat prima dată să îi dau lapte muls, în biberon, pe la 4 luni. Refuz complet, categoric, fără drept de apel. Am încercat tot felul de biberoane, de poziții, de persoane care să i-l ofere. Nimic. Eram disperată, mă simțeam captivă pe o rază de câțiva km de casă, sigur la mai puțin de o oră distanță. Am întrebat-o pe pediatra ei ce să fac, mi-a spus foarte relaxată să nu mă stresez, că în două luni încep diversificarea și o să pot atunci să plec de acasă. Mi s-a părut atunci că încă două luni sunt o veșnicie. Nu a fost foarte bine pentru psihicul meu, deci înțeleg că e greu.

Acum vă pot zice că a trecut repede perioada aia, totuși.

La Șerban nici nu m-am agitat, am încercat de vreo 2 ori cu biberonul când era mai mare, nu a vrut, l-am lăsat în pace, știam că nu va fi așa pentru totdeauna.

Ce să vă zic? Nu e pentru toată lumea, și e absolut ok dacă nu vrei să faci treaba asta cu alăptarea exclusivă. Dar dacă vrei, nu îi oferi biberon, măcar la început.

5 – Ia-ți o pompă de sân electrică

Știu că asta pare că se bate cap în cap cu sfatul de mai sus, dar pompa de sân electrică îți va salva sânii și psihicul la început. Dacă sânii tăi produc lapte cât pentru toți copiii din cartier, sau dacă sânii tăi nu produc prea mult lapte, sau dacă ți se înfundă un canal, sau dacă bebe sare un supt, pompa e prietena ta.

Sigur, cel mai bine e să îl pui pe bebe la sân și numai pe el. Dar, cum nu trăim într-o lume perfectă, nu poți să fii tot timpul într-o simbioză completă cu cel mic. Pe când Emma nu refuza niciodată sânul, Șerban sugea doar dacă îi era foame și doar atât cât îi trebuia. Dacă încercam să îi ofer sânul când lui nu îi trebuia, se punea pe o jale de nu mai știam cum să îl liniștesc. Și cum el nu golea sânul, dacă nu pompam o dată seara și o dată dimineața, mă alegeam cu sâni de piatră și canale înfundate. Am scurtat treptat ședințele de pompat, apoi am renunțat la cea de dimineață, apoi și la cea de seară. Dar măcar am făcut-o confortabil și fără dureri (prea mari) de sâni.

6 – Ia-ți niște sutiene confortabile și tampoane de sâni

Crede-mă, e foarte important să te simți confortabil și să nu te stresezi că îți uzi tricoul din 20 în 20 de minute. Pentru că da, sânii curg și așa, din senin, și nu îi poți opri doar cu puterea minții. Îi poți opri dacă pui presiune pe sfârc, dar nu știu cât îți dorești să fii la masă cu familia sau prin oraș la o plimbare rară și tu să stai cu degetele dop la lapte (asta în cazul fericit în care ai ambele mâini libere ca să faci asta).

În ziua de azi ai o grămadă de opțiuni, atât în ceea ce privește sutienele (mai sexy sau mai confortabile, bustiere simple sau sutiene speciale de alăptat, maieuri, tot felul) cât și în ceea ce privește tampoanele (de unică folosință în 100 de variante sau refolosibile în câteva variante), așa că profită de faptul că ai născut în 2019 și răsfață-te.

7 – Cere ajutor atunci când ai nevoie

Dacă ceva nu merge, dacă sânii te dor prea tare, bebele nu suge corect sau eficient (mda, există un mod corect de a suge și mai multe incorecte, nu toți copiii se nasc învățați), dacă bebele nu ia bine în greutate, cere ajutor.

Există acum consultanți acreditați în alăptare, grupuri pe Facebook, pediatri blânzi, numere de telefon unde poți cere un sfat. Nu trebuie să o faci singură sau cu sfaturi din bătrâni, care nu sunt întotdeauna cele mai bune.

8 – Investește în entertainment

Vei petrece multe ore cu bebele la sân. La început probabil nu vei avea nevoie de distracție suplimentară, va fi de ajuns să te uiți la el cum suge. Omul meu se îngrijorase un pic când abia venisem acasă cu Emma, el îmi oferea telecomenzi și telefoane de butonat, dar eu nu voiam să fac nimic altceva în afară de admirat bebelușa. Dar trece și perioada asta de mirare și minunare, și atunci un televizor în cameră, un Netflix, un Kindle pot transforma niște ore lungi din miez de noapte în niște ore pe care abia le aștepți.

9 – Relaxează-te

Nu trebuie să ții un regim special, nu trebuie să bei litri peste litri de ceaiuri îngrozitoare (am băut eu degeaba, de chimen și anason, ceva de vise rele), nu trebuie să mai aștepți încă o jumătate de oră să îi dai să mănânce dacă bebe cere acum sânul, nu trebuie să te speli pe sâni de fiecare dată înainte și după ce mănâncă bebe.

Dacă iei alăptarea ca pe ceva firesc și simplu, fără 1000 de reguli și fără stresul de a face totul absolut perfect, ai mult mai multe șanse să ai și un bebe fericit și relaxat, și să fii și tu bine.

Revin și cu sfaturile legate de problemele posibile în alăptare. Până atunci, sper să vă fie de folos!

Dacă vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (scroll up și îți apare un buton de Follow în colțul din dreapta jos ).

*Foto de Wendy Wei, pe Pexels

Ultimele zile de bebelușenie

Șerban mai are două săptămâni până împlinește un an. Două săptămâni. Atât.

Puiul meu mic și pufos, bebelușul meu știrb și zâmbăreț se transformă, încet-încet, într-un băiețel blonduț, cu ochi mari și căprui, care râde des și tare, plânge din suflet și știe tot mai multe lucruri.

În doar două săptămâni, copilul nostru cel mic devine toddler, și gata. Nu vom mai avea bebeluș pufos în casă, ci băiețel copăcel.

Cu fiecare lucru nou pe care îl deprinde cel mic, cu fiecare achiziție despre care îi povestești lui buni la telefon, cu fiecare noutate pe care o filmezi să i-o arăți și omului, care e la serviciu în timp ce copilul vostru crește, cu fiecare body care-i rămâne mic, puiul tău lasă în urmă bebelușenia. Și uite așa te trezești ca mine, într-o dimineață de sâmbătă, cu revelația lucrului care era, de fapt, în fața ta de mult, și cu niște lacrimi pe care nu știi cum să le înăbuși, să nu te vadă și alții așa. Cum să explici că plângi de dorul bebelușului, cu el în brațe?

Pe mine m-a lovit realizarea când mititelul a adormit la sân în miezul zilei. A căzut răpus, așa, pe canapea, cu zgomotul aspiratorului care se auzea prin tavan, cu Emma care zburda și cânta în camera de lângă. A adormit ca un bebeluș, adânc, liniștit, cufundat în brațele mele, la sânul meu.

Mi-am dat seama, atunci, că a trecut un an. Ca și la Emma, anul ăsta e în ceață. Nu știu cum și când a trecut, e acoperit cu un văl des, din care răzbat doar câteva momente clare și multe senzații, emoții, stări. Asta lasă în urmă caruselul hormonilor, al nesomnului, al fericirii, al fricilor, al bucuriei care aproape nu mai încape în sufletul tău, care uitase prea-plinul ăsta de proaspătă mamă. Zeci, sute de trăiri înghesuite în câteva luni scurte.

Ar fi trebuit să-mi dau seama mai repede, doar semnele că a crescut erau în fața ochilor mei. În felul în care nu mai adoarme seara la sânul meu, ci lângă mine, cu fundul în sus. În micile lui supărări, frustrări și înfurieri, când nu îl lași să facă ce vrea el. În felul în care acceptă niște limite, dar tot încearcă să le treacă. În zâmbetul lui larg și dințos. În felul în care încearcă și el să ne pupe și să ne îmbrățișeze, chiar dacă reușește doar să ne mozolească și să ne tragă de păr. În micile lui conflicte cu Emma și în felul în care e tot grămadă după ea, chiar dacă ea îl cam trântește pe jos, din prea multă iubire.

Aș vrea să îl pot păstra în brațele mele așa mic, încă o vreme. Nu sunt pregătită eu pentru toate lucrurile pentru care el e deja gata. Burta mea încă mai ține minte cum era să fie plină cu el, mic și înghesuit. Obrazul meu încă îl simte cât de fierbinte și catifelat era când i-au lipit prima dată fețișoara de pielea mea rece. Brațele mele încă știu cum să legene un bebeluș înfășat. Aș vrea să pot ține senzațiile asta în mine pentru totdeauna. Dar el crește, și, deși încă îmi face ovarele să tresară, amintirea mirosului lui de bebeluș e tot mai îndepărtată.

O să închei acum, cât încă mai am timp. Am un băiețel de pupăcit, de iubit, de îmbrățișat. De mirosit, de sorbit din priviri, de mângâiat și de alintat, până mă umplu de el, așa cum e acum. La noi în casă se trăiesc ultimele zile de bebelușenie. Și am de gând să trag de ele cât de mult.

Dacă vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (puțin mai sus, pe coloana din stânga).

*Sursă foto: pexels.com.

6 metode ca să nu-ți mai pierzi cumpătul cu copilul cel mare

Știți cum îmi imaginez eu că ar arăta nervii de mamă, dacă i-am putea scoate la lumină și studia? Șifonați, înnodați, răsuciți, rupți și cârpiți. Ca și cum au fost puși pe bigudiuri și apoi întinși cu fierul de călcat de vreo 100 de ori, apoi s-a sărit coarda cu ei, s-a înălțat un zmeu, s-au legat moațe și borcane de zacuscă. După toate astea, mama a trebuit să îi ia de noi, să îi netezească la repezeală cu mâna și să se descurce cu ei așa cum sunt.

Iar când mai apare și al doilea copil în peisaj, ehehei… Vai de biata mamă și de zen-ul ei deja greu încercat. Pentru că nu doar iubirea, fericirea și plinul din suflet se dublează, ci și oboseala, stresul și presiunea pe nervii întinși.

La noi, și sunt sigură că nu doar la noi, copilul mare e cel care declanșează cel mai des nervii de mamă obosită. Nu de alta, dar ea e în creștere, în perioada afirmării independenței și a testării limitelor (deși încep să cred că toate perioadele sunt de testare a limitelor și de afirmare a individualității). Iar copilul mic e încă prea mic să te superi pe el.

Atmosfera devenise cam tensionată, iar eu țipam des și tare. Tare, de vibrau geamurile, eu răgușeam iar vecinii se ofereau să îmi facă ei un ceai de tei, ca să revină liniștea în cartier. Efectul era dezastruos, bineînțeles. Emma începuse și ea să țipe tot mai tare, dar să și trântească, să împingă, să bată din picior și să se tăvălească pe jos. Așa știu copiii să ne fie oglinzi și, prin sensibilitatea lor, să exacerbeze orice emoție vine din partea noastră.

Mi-am dat seama rapid că trebuie să schimb la mine ceva, că lucrurile nu erau ok. Mai am multe de lucrat, încă sunt mai bună la teorie decât la practică, dar am făcut progrese reale.

Iată ce a funcționat:

1 Numără până la 10.

Pe asta o citisem la prințesa urbană. Dacă îți amâni reacția cu doar câteva secunde, nu vei mai fi condus de furia aceea puternică, animalică, cea care îți face sângele să clocotească și respirația să șuiere. Tot furioasă vei fi, 10 secunde nu te transformă din dragon în pisicuță, dar măcar nu mai scoți flăcări pe nas. Și ai mult mai multe șanse să nu spui ceva ce vei regreta mai târziu. La început îți va fi greu, dar sunt doar câteva secunde. Încearcă.

2 Odihnește-te.

Știu, asta e mult mai ușor de zis decât de făcut, dar e foarte, foarte important. Cere ajutor, dacă ai de unde, stai cu jumătate de oră mai puțin seara la seriale sau pe facebook, culcă-te și tu 20 de minute cu cei mici la prânz, mai lasă niște firmituri pe jos și niște haine nespălate. Viața e mai frumoasă când ești odihnită, copiii sunt mai cuminți, ți se ridică vălul de oboseală de pe creier, nervii se netezesc de la sine, iar tu vei putea să aplici cu succes tehnicile următoare.

3 Identifică de unde vine furia.

Oricât ai crede tu că te înfurie copilul, care iar nu vrea să mănânce, sau soțul, care iar a uitat să scoată gunoiul, sau soacra, care iar ți s-a băgat prin dulapuri, furia e a ta și numai a ta. Ea se naște în tine și se hrănește din probleme vechi și nerezolvate, din frustrări băgate sub preș, din frici, din certuri, din singurătate. Ceea ce este un lucru foarte bun. Furia nu este ceva străin, care vine peste tine și te copleșește, ci întotdeauna, dar întotdeauna vine din tine. Deci tu ești cea care o poate controla și îmblânzi, nu trebuie să depinzi de nimeni pentru asta.

Nu e mereu ușor să îți dai seama ce declanșează nervii, ce butoane invizibile sunt apăsate. Dar e un exercițiu minunat, care te va ajuta să te cunoști mai bine, să fii mai stăpână pe viața ta și chiar să vindeci răni neștiute.

De exemplu, am realizat că îmi ieșeam din minți când Emma își sugea degetul, pentru că lucrul ăsta mă făcea să mă simt o mamă rea. Mă gândeam că a început să îl sugă pentru că nu am ținut-o eu suficient la sân și în brațe când era foarte mică, apoi că nu am insistat destul să se oprească la timp. Că nu am găsit metodele potrivite pentru ea. Și că va avea dinții strâmbi din cauza mea. De fiecare dată când o vedeam cu degetul în gură, mă copleșea o vinovăție grea, pe care nu știam cum să o port. Așa că mă înfuriam. Pe copil. Total greșit, vedeți?

Sau mă enerva când își arunca hainele numai și numai pe podea, pentru că știam că va trebui să le strâng eu și mi se părea incorect. Mi se părea că nu îi pasă nimănui de mine, de timpul și de șalele mele, sau de faptul că aș fi vrut și eu să stau 10 minute jos, să mănânc un măr (sau o savarină, pe cine încerc eu să păcălesc?), în loc să strâng veșnic după alții. Dar nu lucram la asta, ci mă enervam, tot pe copilul de 4 ani.

Vedeți? Două exemple diferite, ambele sunt despre mine și despre cum mă simt eu de fapt, ambele sunt doar manifestări ale unor probleme pe care doar eu mi le pot rezolva.

4 Gândește-te cum ai reacționa dacă copilul cel mare ar fi în continuare singurul copil.

Când în brațele mamei mai apare un bebeluș, începem să cerem infinit mai multă răbdare, atenție, ascultare și înțelegere de la cel care, până mai ieri, fusese singurul pui răsfățat din brațele întregii familii. Pe lângă toate celelalte schimbări majore din viața lui, ne dorim și să se poarte ca un frate mare responsabil. Lucruri care înainte de venirea bebelușului ni se păreau chiar drăgălașe, acum ne scot din minți. Mai ales lucrurile gălăgioase, zbuciumate, săriturile din preajma bebelușului, bubuiturile cu jucăriile, cântecelele din toți rărunchii.

Eu am observat la Emma, cu durere, că nu mă mai bucuram de ghidușiile ei. Lucruri care erau absolut firești la un copil de 4 ani mi se păreau trăsnăi. Așteptările mele de la ea erau complet nerealiste. Deși este o adevărată domnișoară comparativ cu Șerban, tot copil mic rămâne, iar responsabilitatea mea este să îi ofer și ei o copilărie liniștită și fericită. Așa că, înainte să îi spun să nu mai facă X, Y, Z lucru, încerc să mă întreb cum aș reacționa dacă ea încă ar fi singurul pui din casă.

5 Nu mai lua lucrurile personal

Copilul nu face trăsnăi ca să te enerveze pe tine. Nu spune „Nu” și țipă pentru că nu îi place de tine. Nu împrăștie firmituri pe jos, haine pe podeaua băii și a camerei și acuarele pe pereți pentru că vrea să te vadă pe tine robotind toată ziua ca să strângi după el. Cel mai probabil nici nu se gândește la tine când face lucrurile astea. Poate se gândește la bucuria jocului și a explorării. Poate simte o furie clocotitoare și habar nu are cum să o gestioneze. Poate nu se gândește la ceva anume, că până la urmă e copil, nu uita asta. Pentru el e important să trăiască, să încerce, să se bucure de tot din jurul său. Plus că empatia este încă inexistentă la copiii mici.

Deși știam lucrurile astea la nivel teoretic, le-am internalizat abia recent. Avusesem o zi grea și obositoare, iar cu Emma mă sfădisem toată ziua. Mi se părea că îmi face în ciudă și că reacționează negativ la orice o rog, orice îi cer. Până au venit seara și omul acasă. Și am văzut că Emma se comportă și cu el fix la fel. Dar fix. Nu a schimbat nicio virgulă.

Atunci am înțeles.

Nu ți se întâmplă ție. Când copilul se comportă într-un mod care te supără, el nu face lucrurile împotriva ta, ci le face pentru el. Treaba ta este să vezi cum îl poți ajuta pe el să treacă prin acele emoții, prin acele trăiri. Pentru că tu ești adultul în relația voastră și el are dreptul să aștepte lucruri de la tine.

6 Stabilește care sunt lucrurile cu adevărat importante pentru tine și care sunt lucrurile pe care le poți trece cu vederea.

Nu te cunosc, dar îți pot spune cu siguranță că nu are rost să te lupți și să te enervezi pentru toate lucrurile pentru care o faci acum. Pe unele le-ai putea trece cu vederea pentru moment. Pe altele le-ai putea lăsa baltă cu totul. Ca să ai putere și răbdare să insiști pe lucrurile care chiar contează.

Dacă tu te chinui să impui vreo 240 de reguli, pentru că toate sunt importante pentru tine, e normal ca cei mici să protesteze și să se simtă sufocați. E normal și ca tu să fii la capătul puterilor și la capătul nervilor, când toată ziua trebuie să stai cu gura pe copii, care oricum par să nu asculte nimic din ce îi rogi.

Ia încearcă tu să îi rogi mai puține lucruri și mai frumos, să vezi atunci schimbări la voi în casă.

Eu am realizat, de exemplu, că nu este primordial să își împăturească perfect hainele înainte de a le pune la locul lor exact din dulap. Dar este foarte important să se spele pe mâini când intră în casă, după ce a tăvălit prin curte animalele noastre și pe cele ale vecinilor și după ce a zgârmat prin grămada de nisip pe care pisicile din cartier o consideră budă publică. Nu este așa de important să aibă părul prins sau pieptănat tot timpul, dar este important să îl prindem la masă, ca să nu îl fluture prin toate felurile de mâncare. Nu este musai să se joace doar delicat cu fratele ei, că și lui îi place o țâră de smotoceală. Dar nu are sub nicio formă voie să tragă de el când sunt pe gresie sau pe parchet, pentru că el se dezechilibrează foarte ușor și se poate lovi tare. Și tot așa.

La voi care ar fi regulile la care ați mai putea renunța? Și pe care le vreți bătute în cuie?

Dacă aveți și alte idei de cum putem deveni mame zen pentru copiii noștri și pentru noi, rogu-vă împărtășiți și cu mine. Accept orice sfat aducător de liniște în suflet și în casă.

Dacă vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (puțin mai sus, pe coloana din stânga).

*Sursă foto: pixabay.com.

Misterul orei de culcare

Dragilor, îmi poate explica și mie cineva ce se întâmplă când vine ora de culcare la copii și bebeluși? Mai exact, cum se face că stingerea luminii și finalizarea ritualului de somn au efectul unui biberon de ness cu cola, administrat împreună cu o felie de tort cu ciocolată?

Sunt sigură că nu sunt ai mei singurii care fac așa. Mai sunt sigură și că au existat părinți care erau și oameni de știință în timpul lor liber și care au fost suficient de scoși de pe macaz de oboseală încât să studieze pe bune ce se întâmplă.

Am nevoie de răspunsuri, oameni buni.

La noi, cum facem întuneric și ne pregătim de somn, cum se aprind luminițele în ochii ocupanților de pătuțuri mici. Cu o simplă apăsare de întrerupător, copiii mei se transformă într-o pereche de entertaineri de excepție.

Ștefan Bănică jr în concert de Crăciun e mic copil pe lângă Șerban, vă zic eu. Să vedeți chiote, râsete și echilibristică prin pat pe ăsta micul. Același bebeluș căruia îi plângeam de milă cu 10 minute mai devreme, că-i obosit și noi nu suntem în stare să îl culcăm când ar avea el nevoie, acum râde la sân și încearcă să se dea jos din pat. El, care de vreo jumătate de oră căsca și se freca demonstrativ la ochi, acum petrece 15 minute jucându-se cu buricul meu. El, care nu stă locului o clipă toată ziua, acum se joacă liniștit și mulțumit în pat, pe întuneric, fără nicio jucărie. Din când în când, îl mai trage în jos capul greu și stă așa vreo 3 secunde, la orizontală, și zic Asta e! Să vezi că acum adoarme! Dar nu. Nu am eu norocul ăsta.

Iar Emma… ea deja a dus totul la nivelul următor. Același copil care în timpul zilei se plictisește înconjurată de un frate, o mamă (cam ocupată, ce-i drept), vreo 243 de jucării, 58 de cărți de colorat și tot pe atâtea puzzle-uri, după ce stingem lumina se poate juca și o oră singură, cu picioarele pe pereți. Și nu se plânge de plictiseală nici măcar o dată în timpul ăsta.

De îndată ce vine ora de culcare, Emma are o poveste pe care vrea să ne-o spună. Un dans pe care să ni-l arate. Are întrebări deștepte de pus, despre lucruri importante, sau doar întrebări încuietoare. Lucru care mă bucură de obicei. Dar, după o anumită oră, nu mai am încredere în capacitatea mea de a da răspunsuri deștepte. Nu zic că în timpul zilei știu mereu să-i vorbesc unui copil de 4 ani, fără să ezit, despre religie sau astronomie, sau să îi spun cât de lung este furtunul de pompieri sau unde trăiește tatu-ul. Dar e mult mai ușor să încropești un răspuns semidoct atunci când ești treaz. Sau să cauți rapid pe Google. Când tu deja dormi cu un ochi și erai pe jumătate cufundat într-un vis în care protagonistul seamănă izbitor cu Chris Hemsworth, mai greu cu răspunsurile brici. Apropo de asta, ați observat că nimic nu îți arată la fel de clar cât de multe lucruri nu știi ca întrebările copiilor?

Deci spuneți-mi, dragilor, care e explicația fenomenului? Și, mai important, spuneți-mi ce să fac. Să schimb ora de culcare? Să schimb ritualul de seară? Să schimb copiii?

Glumesc. Ora de culcare nu am cum să o schimb, și așa abia reușim să ne ținem de ea.

Dacă vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (puțin mai sus, pe coloana din stânga).

*Sursă foto: pexels.com.

Cum să ieși pe ușă cu doi copii mici în 18 pași simpli

Mi-a luat 11 luni, dar am perfectat treaba asta complicată – plecatul cu cei doi mici de acasă. Aproape că nu îmi mai e groază la gândul că trebuie să mergem undeva.

Aproape.

Am ajuns la performanța de a ieși pe ușă, apoi și pe poartă, în doar o oră. O oră scurtă, scurtă de nici nu știi cum trece. Cam ca viața, așa. Știu că ați vrea și voi să fiți la fel de eficienți ca mine, așa că vă explic cum să faceți.

Sunt 18 pași simpli:

1. Anunțați încă de la micul dejun planul pe ziua respectivă. Cheia este să păreți și voi super încântați, altfel nu aveți nicio șansă să îi convingeți pe cei mici să conlucreze la țelul comun: îmbarcarea în mașină. Deci, pe un ton optimist și cu un discurs presărat cu lucruri care să atragă și să mențină interesul celor mici. De exemplu, ieri dimineață: Iubițeilor, ghiciți ce facem noi astăzi, după ce mâncăm? Ne îmbrăcăm frumos, cu rochițe, și mergem până la tati la serviciu, că și-a uitat telefonul acasă. Emma mă privește neimpresionată, Șerban cu gura larg deschisă. Din păcate, pentru că așteaptă următoarea linguriță cu piure de măr și pară, nu pentru că l-ar fi dat pe spate anunțul meu. Văd că devine ușor iritat, așa că-i îndes repede o linguriță cu vârf și plusez: Și, după aia, poate ne oprim și la o prăji sau la un suc. Ce ziceți? Șerban molfăie și mormăie mulțumit, Emma deja mă întreabă dacă poate să își ia prăjitură roz și prăjitură mov. Mbun, putem trece mai departe.

2. Acum că toată lumea e pregătită psihic pentru ce urmează, la noi ajută mult să repetăm planul. Adică mă ajută pe mine, mă simt ca un general înainte de luptă, pregătind planul de atac. Doar că, știți voi, eu fac planul, eu sap tranșeele, eu curăț latrina, eu trag cu pușca. Și mai trebuie să și fac ordine după luptă. Dar mă ajută și parcă și Emma colaborează mai bine dacă știe exact ce urmează să facem. Deci, tot așa, încântată: Uitați, acum eu spăl vasele astea, Șerban mai roade un pic muștiucul de la sticla de apă, iar tu îmi aduci farfuriile de pe masă, da? Apoi mergem sus, alegem o rochiță frumoasă, iar cât timp tu te îmbraci, eu îl pregătesc pe Șerban, mmbine?

3. Alegeți împreună cu copilul cel mare hainele pe care urmează să le poarte. Descoperiți, cu această ocazie, că nu mai are niciun dres care să îi vină bine. Jumătate sunt prea mari, jumătate sunt prea mici, jumătate sunt prea scărpinicioase. Mai sunt vreo 2 numai bune, dar numai bune pentru o zi de ianuarie cu viscol, nu pentru cele 20 de grade de octombrie de afară. Evident, ca să descoperiți acest lucru copilul întâi a probat cele 27 de dresuri din dulap.

4. Alegeți împreună cu copilul mare alt rând de haine, care să nu necesite dres. De exemplu, o bluză cu mânecă lungă și o pereche de pantaloni. O lăsați să se îmbrace singură și să își pună șosetele și mergeți să-l îmbrăcați pe cel mic.

5. Alegeți și pentru cel mic ceva potrivit. De exemplu, un body cu mânecă scurtă, o pereche de pantaloni, șosete, o jachetă subțire. Descoperiți că, între timp, ceva miroase cam dubios din direcția pătuțului unde așteaptă juniorul.

6. Spălați din nou copilul cel mic la funduleț, schimbați pampersul, îl îmbrăcați de plecare.

7. Apare copilul cel mare, încălțat cu două șosete diferite, flaușate amândouă. Insistați că trebuie să fie la fel șosetele și că îi va fi cald cu astea de lână. Ea insistă că doar astea, pe care le are acum în picioare, îi plac. Urmează o lungă discuție în contradictoriu despre șosete cu și fără antiderapante, șosete de iarnă flaușate sau scurte și dantelate, de vară. Într-un final, acceptă să căutați împreună niște șosete potrivite.

8. Găsiți în fundul dulapului două șosete la fel, potrivit de lungi, potrivit de groase, fără antiderapante (care o deranjează), în culori asortate cu pantalonii. Copilul, care între timp a făcut un puzzle rapid, decretează că nu îi plac și găsește ea altele potrivite, în aproximativ 7 secunde.

9. Vă duceți în cealaltă cameră, deschideți larg geamul, trageți aer în piept, numărați până la 10. Inspirați, expirați.

10. Deschideți dulapul, scoateți fusta de blugi pe care o purtați aproape exclusiv din luna iulie (cu pauze doar când e pusă la spălat), maieul alb care merge la orice și jacheta neagră care merge la orice. Găsiți un dres negru fără găurele, îl trageți rapid pe picioare și îi executați voi cu această ocazie o găurică. Dacă nu e vizibilă, treceți la punctul următor. Dacă totuși nu e acoperită nici de fustă, nici de ghete, căutați alt dres negru fără găurele.

11. Toată lumea e îmbrăcată. Constatați că ați uitat să îi puneți babețică piticului, care a ros la o jucărie cu toți dinții din dotare, inclusiv cu ăia care-i ies acum și din cauza cărora nu dormiți voi noaptea. Deci este ud pe body până aproape de buric. Schimbați body-ul și puneți și o babețică.

12. Toată lumea e îmbrăcată. Chemați copilul mare la baie, să facă pipi în timp ce vă pieptănați. Vedeți? Multitasking, începeți să vă simțiți chiar pe val, imediat ieșiți pe ușă, ce tot comentează soțul că vă ia o veșnicie?!

13. Pieptănați și fetița, dacă aveți, îi împletiți și o codiță care să îi țină majoritatea părului departe de ochi și care să mai reducă din impresia de copil cu sufletul neîmblânzit pe care o lasă de obicei.

14. Coborâți la bucătărie și îi lăsați să se joace pe covor două minute, cât le puneți niște apă în sticluțe pentru drum. Nu găsiți nici una dintre cele 6 sticle de apă ale copilului mare, așa că îl chemați să bea apă acum, cât mai are de unde.

15. Băgați sticla de apă a copilului mic în geantă, verificați dacă aveți telefonul, cheile și portofelul. Vă aduceți aminte, cu această ocazie, ce simple erau lucrurile când doar de telefon, chei și portofel aveați nevoie ca să plecați de acasă. Nu mai este cazul. De exemplu, acum ați uitat punguța cu schimburi pentru bebeluș sus. Luați respectivul bebeluș în brațe, urcați, realizați că punguța e, de fapt, jos, în ghiozdan.

16. Observați că cineva și-a despletit părul. Zice că nu vrea cu el prins, vrea să fie ca Rapunzel. Ar dura prea mult să o convingeți să îl prindeți iar, așa că băgați un elastic în buzunar, în caz că Rapunzel mănâncă sau bea ceva prin oraș.

17. Lăsați copilul mic în pătuț cât încălțați copilul mare. Ignorați, pe cât posibil, țipetele din ce în ce mai indignate care se aud din pătuț. Vă gândiți mai bine să luați marsupiul de pe canapea, să nu mai dezmembrați căruciorul. Eficient, sunteți pe calea cea bună, imediat ieșiți pe ușă.

18. Luați copilul mic, geanta, ghiozdanul, telefonul omului, cheile de la mașină și de la casă și, victorie, ieșiți pe ușă. Încuiați.

18 + 1. Aproape ați ajuns cu cei doi copii și tot calabalâcul în partea cealaltă a curții, la mașină, când priviți în jos. Stupoare. Din picioare, vă fac în ciudă niște papuci roz de plastic, de curte.

18 + 2. Puneți copilul mic în cărucior, să nu îl mai băgați iar în casă, pătuț, țipat, tot tacâmul. Vă întoarceți, descuiați, scoateți papucii, puneți bascheții, încuiați, vă întoarceți la mașină.

18 + 3. Puneți cei doi copii în scaunele auto, îi dezbrăcați de un rând de haine, le fixați centurile și le dați câte o jucărie care sperați să îi țină ocupați până adoarme cel mic. Nu îi va ține, vă zic de pe acum.

18 + 4. Realizați că ați uitat marsupiul pe canapea. Închideți ușile de la mașină, să nu vă vadă copiii plângând. Știți că, dacă vă mai întoarceți o dată în casă, nu mai găsiți puterea să plecați iar. Dezasamblați căruciorul și îl înghesuiți și pe el în mașină.

18 + 5. Deschideți poarta, scoateți mașina, încuiați poarta. Între timp, copilul mic a început să plângă, iar cel mare țipă că vrea muzică de copii. Sau măcar Kiss FM. Felicitări! Acum puteți pleca, fresh, la drum!

P.S. Nu am trișat, chiar sunt doar 18 pași până ieșiți pe ușă. Prima dată.

Dacă vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (puțin mai sus, pe coloana din stânga).

*Sursă foto: pexels.com.

Gura copiilor

Săptămâna asta e ziua lui Buni (Buni e mama omului, Buna e mama mea. Așa s-au hotărât ele să li se zică, să se asigure că posibilitatea de a le confunda e maximă pentru oricine nu e din familia foarte apropiată).

Și zilele astea, pe când povesteam eu cu Emma și strângeam niște hăinuțe roz și învolănate de pe sfoară, zic să o întreb și pe ea, poate sare inspirația de unde nici nu te-aștepți:

Emma, ce să-i luăm noi cadou lui Buni?

Cadou? De ce să-i luăm cadou?

Păi e ziua ei săptămâna asta, mai ții minte? Și ar fi frumos să îi luăm cadou înainte, nu după.

Emma se gândește un pic, nu mult, și zice încântată:

Să-i luăm jucării!

Hihihi, cum să-i luăm jucării, drăgălașo? Păi Buni se joacă ea cu jucării?

Nicio problemă, găsește imediat rezolvarea. Îmi zice, ghidușă:

Atunci să-i luăm niște vase de spălat.

Am râs eu, dar nu prea a fost râsul meu. Buni, într-adevăr, petrece mult timp în bucătărie. Sau pe oriunde găsește ceva treabă de făcut.

Știam că nu o să îmi placă răspunsul, dar am continuat:

Și mie ce mi-ai lua cadou de ziua mea, bombonico?

Ție niște vase de șters, a glumit ea, încântată să mă vadă amuzată.

Am râs și de data asta, că mi-era clar că glumește. Pe mine sigur nu m-a văzut vreodată ștergând vasele. Îmi complic eu viața în alte feluri, dar încă nu am văzut vase să rămână ude cu zilele, așa că le las să se usuce singure.

M-am simțit cam vinovată, însă. De ceva vreme, de când vizitele bunicilor s-au mai rărit și eu am fost mai mult singură cu cei doi mici, Emma a tot suferit de plictiseală. Ea ar vrea toată ziua să alerge, să se joace cu mine, să citim și să interpretăm povești pe roluri.

Eu? Și eu aș vrea toată ziua să citim povești, să colorăm și să ne plimbăm prin parcuri și pe coclauri. Din păcate, în ultimul timp am tot gătit, am spălat și pus la loc vase și haine, am făcut ordine (e mult spus ordine, dar hai să-i spunem așa, totuși). Și ea s-a cam jucat singură sau cu Șerban. Care, la 11 luni, nu e chiar partenerul perfect de joacă.

Emma m-a pus pe gânduri și pe luat hotărâri. Aș vrea ca fiica mea să știe că îmi place să primesc cărți și bilete la film. Sau parfumuri și bijuterii colorate. Haine, că nu îmi place să-mi cumpăr eu. Prăjituri, clar. Mi-ar plăcea să știe că îmi place să mă plimb și să stau afară mult. Că persoana asta pe care o vede ea în fiecare zi, cu care crește și de la care învață, nu sunt eu. Dar de unde să știe ea, dacă și eu era cât pe-aci să uit?

Copiii voștri ce ar răspunde dacă i-ar întreba cineva ce să vă ia cadou? V-ați gândit?

Dacă vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (puțin mai sus, pe coloana din stânga).

*Sursă foto: pexels.com.