Terrible Twos

Știți cum e când, aproape peste noapte, minunea ta blonduță și bucălată, bobița ta de rouă, îngerașul familiei se transformă într-o bandă care s-a blocat pe „Nu!” la volum maxim?

Nu stiți despre ce vorbesc? Bucurați-vă, probabil viața voastră încă e o oază de liniște și fericire. Puteți citi mai departe, ca să vedeți cum e pe la alții mai puțin norocoși, sau vă puteți întoarce senini la viața voastră armonioasă.

Stiți cum e, vi s-a întâmplat? Atunci spuneți-mi că e doar o fază, vă rog! Că o să treacă, la fel ca perioada aia când umblam toată ziua cu pătrățica în brațe prin casă, pentru că deși încă nu putea să meargă, voia să studieze fiecare colțișor de cameră în parte. Sau ca perioada când nu putea încă să stea în fund, dar nu mai voia nici să stea întinsă mai mult de cinci secunde legate. Și aia a fost distractivă. Sau ca perioada de la începutul diversificării, care a durat cam până pe la un an jumate’, când piureul era bun doar pe post de mască de față, distribuită generos și ei, și mie, și pereților.

Mințiți-mă frumos, mințiți-mă cu nerușinare dacă e nevoie, dar dați-mi un strop de speranță.

Mă simt ca și cum i-am dat din greșeală mâncare noaptea animăluțului meu pufos și drăgăstos, care s-a transformat într-un gremlin mic, dulce și pus pe rele (aici dacă nu știți despre ce vorbesc și vi se pare că am luat-o razna… deși partea cu razna e discutabilă). Așa că acum aștept să vină dimineața, ca să-mi recapăt copilul dulce. Doar că dimineața nu mai vine și suntem prinși într-o noapte perpetuă, presărată cu treziri din oră-n oră.

Ah, da, pentru că mai nou ne și trezim de aproximativ 5.83 ori pe noapte. Pentru că, nu-i așa, zilele sunt așa o plăcere și o binecuvântare că simțim nevoia să facem și din noapte tot zi.

Ce-i drept, s-au suprapus mai multe posibile cauze ale transformării de care vă povestesc: o răceală de aproape 3 săptămâni, complicată cu antibiotice și tot felul de doctorii; stat în casă din cauza febrei de îmi venea mie să mă urc pe pereți, darămite ei; măseluțe buclucașe și dureroase; o perioadă de stres la serviciu și de schimbări profesionale majore pentru noi… Deci înțeleg de unde vin chestiile astea la ea. O înțeleg.

Din păcate, faptul că înțeleg nu mă ajută să gestionez cu mult mai bine situația.

De exemplu, am citit și auzit că singurul mod în care poți să convingi un copil să nu mai zică doar „Nu” este să nu-i mai zici nici tu lui. Sună destul de logic și, până de curând, încercam să și aplic cât mai mult. Dar acum trebuie să recunosc că sunt depășită de situație. Și doritoare de ajutor.

Deci dacă aveți idee cum să transform „NU băga degetele în priză”, „NU îți băga hârtie în nas” sau „NU băga mătura în gură” în ceva pozitiv, împărtășiți și cu mine, rogu-vă. Eu nu mai am idei.

Și totuși, chiar în clipa când te-a adus la punctul maxim de frustrare, o vezi cum râde cu gura până la urechi și se uită pieziș la tine, mândră nevoie mare de ultima trăznaie. Și cum îți topește pe loc inima. Și vrei doar să o iei în brațe și să o strângi tare-tare și să o ții așa pentru totdeauna. Sau măcar până se face mare și independentă și nu mai vrea să te țină de mână pe stradă sau să adoarmă la tine în brațe sau să te lase să-i miroși părul când o îmbrățișezi așa, cu toată inima.

O să ajung să-mi fie dor de perioada asta, așa-i?

Nu, nu-mi spuneți, nu vreau să știu… Mai bine spuneți-mi că o să treacă.

Dacă vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (puțin mai sus, pe coloana din stânga).

*Sursă foto: pexels.com.

Ce mi-ar fi plăcut să știu când eram gravidă – Partea a 2a (oboseala)

Când eram gravidă, citeam peste tot că trebuie să te odihnești și să te răsfeți pe cât posibil, cât mai poți. Că, odată cu nașterea, te vei îneca într-un ocean de nesomn şi că pachețelul de muci, pipi şi drăgălăşenie o să-ți înghită tot timpul pe care-l ai pentru tine.

Deși lucrurile astea se repetau peste tot, obsesiv, eu le-am interpretat din perspectiva experiențelor mele de până atunci. Normal, dar și foarte, foarte greșit.

1. Oboseala

Înainte să se nască Emma, cea mai obositoare perioadă din viața mea fusese o sesiune din facultate, când mă pregăteam și pentru un examen Cambridge și când, pentru un motiv pe care acum nu îl mai știu, credeam că notele de la examene sunt super importante. Și când lăsasem totul pe ultima sută de metri. M-am stresat așa de mult atunci, că mi-au ieșit bube. Aveam mâinile și brațele pline de bubițe mici care mă mâncau îngrozitor și nu mă lăsau să dorm.

Când tot citeam că mamele sunt super obosite, că nu dorm, că trebuie să se plimbe cu bebele în brațe prin sufragerie la trei dimineața, m-am raportat la ce știam eu că înseamnă oboseala. Oboseala de sesiune stresantă sau oboseala de nedormit cu săptămânile pentru că stai până dimineața la povești cu omul și nu mai ai timp și de somn.

Apoi s-a născut Emma. După vreo două luni, când m-am dumirit un pic ce mi se întâmplă, mi-am adus aminte ce credeam eu că e extenuarea. Și-am râs, și-am râs, și-am râs isteric, așa cum se întâmplă când ești foarte obosit.

Nu se compară cu nimic. Eu am fost super norocoasă, pentru că în prima lună Emma a dormit mult. Se trezea din două în două ore să mănânce, avea câte două ore de plâns de colici pe noapte, dar în rest dormea. Și eu dormeam cu ea. În prima lună, nu m-am dat jos din pat în nicio zi înainte de ora două. După-amiaza. Dormeam câte o oră – o oră jumate, mă trezeam, schimbam bebe, o spălam la funduleț, o alăptam, o țineam să râgâie, o puneam la somn, mergeam la baie, încercam să adorm la loc, dormeam o oră și jumătate și o luam de la capăt. Când venea omul acasă, făceam și o pauză de la program, ca să mănânc.

La început, eram așa de obosită că mi-era teamă să nu adorm cu ea la sân și să o scap din brațe. Așa că alăptam cu lumina aprinsă, televizorul aprins și ochii larg deschiși. Și tot îmi cădea capul în piept și mă trezeam panicată total până realizam cine sunt și unde sunt și o luam de la capăt.

Am continuat cu programul de somn de câte o oră și jumătate aproximativ un an. Pe măsură ce corpul meu a depășit trauma nașterii și s-a obișnuit cu noul ritm de viață, am reînceput să mă simt om și să pot să funcționez relativ normal. Dar primele luni sunt pierdute într-un vârtej de somn, trezit, momente când încercam cu disperare să rămân trează deși mi se închideau ochii și momente când stăteam cu ochii în tavan, frustrată că nu pot să adorm la loc și că uite, mai am doar o oră până se trezește iar Emma.

2. Timpul pentru mine

De chestia asta cu bebelușii care îți mănâncă tot timpul pentru tine nici măcar nu m-am stresat înainte de naștere. Mie nu mi-a plăcut niciodată prea mult să petrec timp singură, fugeam de asta ca de naiba, și mă gândeam că la asta se referă. Deci mă gândeam că n-o să mă afecteze lipsa timpului pentru mine.

Pwahahahahahhaha. Hahaha. Haha… Ha…

Știți ce am aflat eu abia după ce s-a născut Emma?

Spălatul pe dinți? Timp pentru tine.

Mersul la toaletă? Timp pentru tine.

Duș de zece minute? Verificat Facebook? Mic-dejun? Pieptănat? Băut apă atunci cand ți-e sete, chiar dacă ai uitat să iei sticla cu tine în dormitor? Asta deja trece de nivelul „timp pentru tine” și intră în categoria „răsfăț”.

Până să naști, iei de bune toate lucrurile astea. Crezi că ți se cuvin. Că sunt un drept, nu un privilegiu. Maternitatea îți va demonstra, încă din prima zi, cât de amarnic te înșelai. Timpul tău nu îți mai aparține, și ajungi să te întrebi dacă a fost vreodată altfel, dacă vremurile alea când erai stăpână pe timpul tău și pe viața ta chiar au existat în realitate sau au fost doar o iluzie creată de mintea ta epuizată.

Sigur, în unele zile bebelușul va fi un zeu benevolent și îți va da voie să mergi la baie. Sau partenerul tău va întârzia zece minute la serviciu, ca să mănânci și tu un sandviș liniștită în timp ce te uiți la poze cu bebei pe Facebook și chicotești cu zâmbetul ăla obosito-fericito-atotștiutor pe care îl înveți doar după ce devii mamă. Dar să ne înțelegem: lucrurile astea se întâmplă din bunăvoința altora – a bebelui care a dormit mai mult, a bunicii care vine să te ajute, a soțului care și-a luat o zi de concediu. Nu e corect, nu e bine, dar asta nu înseamnă că nu e adevărat.

Știi cum e când ești într-o relație de atâta timp că îi vezi doar defectele, pentru care îl cicălești din zori și până-n seară? Și până nu se împrietenește la cataramă cu o blondă zămbăreață și dezinhibată nu realizezi că, de fapt, e deștept și amuzant și îl iubești din tot sufletul? Așa și cu timpul pentru tine. Până nu îți ia cineva și alea cinci minute în care te pieptănai și stăteai pe toaletă, nu realizezi câtă nevoie ai de o jumătate de oră în care să te lase toată lumea în pace și să poți să te auzi și tu gândind.

Dar normal, sunt lucruri pe care nu ai cum să le înțelegi înainte să vină bebe, pentru că nu se compară cu nimic din ce ai trăit înainte. Și oricât ai citi tu în cărți cum e să faci scufundări la mare adâncime, până nu îți pui echipamentul de scafandru și masca pe față, n-o să știi care-i senzația.

Dar știi care-i partea amuzantă? Că am auzit că, după ce vine și bebe doi sau, și mai aventuros, bebe trei, viața cu un singur copil ajunge să ți se pară ca o vacanță leneșă la mare. Acum na, așa am citit… Cât de rău poate să fie, totuși?

Dacă vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (puțin mai sus, pe coloana din stânga).

*Sursă foto: pexels.com.

Când prima întâlnire rămâne şi singura

Pe la douăj-și-un-pic de ani am avut o perioadă cu multe întâlniri. Multe prime întâlniri, mai exact, foarte foarte rar și a doua sau a treia. Vă puteți întreba de ce, mai ales știind ce  tânără răpitoare sunt ;). Pentru că nu îmi ascultam deloc instinctele, de-aia. Pentru că de prea multe ori am ieșit cu cineva din plictiseală sau din lipsă de ceva mai bun de făcut, și nu pentru că îmi plăcea de el. O bună prietenă insista pe vremea aia, deloc subtil, că ar trebui să învăț să mă simt bine şi singură. Nu, nu la modul ăla, eram sigură că vă fuge mintea direct la prostii. Era vorba despre capacitatea de a petrece timp tu cu tine, fără să ai nevoie să-ți umpli fiecare jumătate de oră.

Dar eu nu și nu, când se făcea joi și nu aveam planuri pentru weekend, intram în panică. Și așa ajungeam să ies cu tipi cu care era clar că ar fi trebuit să mă rezum la o relație de tipul vecinul-de-bloc-pe-care-îl-salut-dar-nu-ştiu-cum-îl-cheamă sau, în cazurile mai fericite, colegul-de-birou-cu-care-flirtez-la-cafea. Sau chiar tipul-dubios-din-club-pe-care-nu-vrei-să-îl-vezi-la-lumina-zilei.

Când, deși sunteți liceeni și hormonii abundă, fluturașii lipsesc

Am început cu deciziile proaste devreme, prin liceu. Vă povestesc o primă întâlnire ratată care, din păcate, a fost sugestivă și pentru restul relației.

Eu nu îl ştiam pe el. El se pare că mă ştia și, pe deasupra, mă și plăcea. Vă dați seama că nu pentru simțul umorului debordant sau pentru accentul meu meseriaș în engleză, că nu schimbaserăm o vorbă. Învăța la clasa de lângă noi și aveam un prieten comun. Și prietenul ăsta comun îmi tot zicea că lui C. îi place de mine. Eu nu ieșeam cu nimeni și mă cam plictiseam (povestea vieții mele), aşa că am zis: ok, ok, hai să ne cunoaștem. Mă tot gândesc că dacă 9gag și Facebook s-ar fi inventat mai devreme sau dacă m-aș fi concentrat pe lucruri gen scris, dans, croșetat, pirogravură, orice, aș fi evitat multe mini relații de-astea dubioase.

Cum însă pe vremea aia aveam doar mIrc şi internet prin dial-up (dacă aveți sub 30 de ani, lăsați adresa de mail la commenturi şi vă explic ce-s lucrurile astea dubioase), am ajuns să ies cu C. la o bere. Cu grupul, că așa se purta pe atunci. Care grup a conspirat subtil și penibil să ne așeze unul lângă altul la masă. Între noi chimia tindea la 0, iar conversația lâncezea ca o pisică obeză și sătulă când e pusă să vâneze un şoricel. Aşa că trecuseră deja câteva ore de când trăgeam de un suc şi vorbeam cu ceilalți prieteni din grup. Care prieteni începuseră să ne dea sms-uri spunându-ne să facem ceva, orice, că ei s-au plictisit și vor acasă. Și eu mă plictisisem, dar băiatul se pare că nu chiar așa de tare, că până la urmă și-a luat inima în dinți și m-a sărutat. Așa, sec, fără romantism, fără fluturași în stomac, fără plimbări sub clar de lună, fără… nimic.

Am insistat și cu alte întâlniri, la fel de seci și de lipsite de orice emoție. S-a terminat totul cu un SMS din partea lui, după câteva luni. La fel de sec ca tot ce fusese între noi.

Când conversația se dovedește a fi spumoasă de la bere

Altă primă întâlnire de tristă amintire s-a întâmplat când eram deja mult mai mare și a început neobișnuit de bine. Ne-am cunoscut în club, cred că în Expirat. Nu mai țin minte toate detaliile, eram un pic obosită, dacă mă-nțelegeți. Era și el cu niște prieteni și cred că una din prietenele mele era prietenă cu una din prietenele lui… cred. Cert este că am început să vorbim și să râdem și să vorbim și să mai râdem un pic, și la un moment dat am realizat ca mai rămăseserăm doar noi doi. Dar discuția curgea de parcă eram suflete pereche reunite după zeci de ani, în ciuda destinului potrivnic.

Am împărțit un taxi spre casă, dar măcar am avut luciditatea să mergem fiecare la casa lui… Mai eram și vecini, pe deasupra – ce să mai, toate semnele erau minunate. A doua zi, am ieșit la o întâlnire pe bune. A doua zi, eram alți oameni. Mai odihniți, dacă mă-nțelegeți. Și, după ce l-am ascultat pe noul om din fața mea vorbind vreo două ore doar despre el și am început să mă întreb dacă ar observa dacă aș pleca, mi-am dat seama că acești alți oameni odihniți nu erau deloc suflete pereche.

De data asta, se pare că sentimentul a fost doar de partea mea, eu nu știam cum să fug mai repede, el nu știa cum să mă convingă să ne vedem și a doua zi. Probabil el se simțise bine, tuturor ne place să vorbim despre noi, nu-i așa? Sau poate doar nouă, ăstora cu blog… Hmmm…

Când conversația lipsește cu desăvârșire

O experiență la polul opus al potrivirilor și nepotrivirilor am avut-o, evident, tot cu un tip cunoscut în club. Nu cu cineva agățat aleator, ci tot un prieten de-al unei prietene.

Ei, tipul ăsta de care vă povestesc eu era hot. Dacă ai fi făcut așa, un portret-robot al tipilor pe care îi consideram eu atrăgători și îl puneai pe ușa clubului, tipul ăsta s-ar fi întrebat cine a pus o poză cu el pe ușa clubului. Sau mă rog, înțelegeți ideea. Am dansat un pic, am vorbit un pic, atât cât poți să vorbești când basul îți vibrează puternic în capul pieptului și urechile te dor, am făcut schimb de numere de telefon și câteva zile mai târziu am ieșit la un suc. Mare greșeală.

Stăteam de-o parte și de alta a unei mese care probabil auzise conversații mai interesante între pensionari ieșiți să sărbătorească mărirea pensiei. El povestea chestii de pe la facultatea lui, eu încercam să găsesc niște povești cu oarecare legătură, care să fie cât de cât interesante. Nu era nicio scânteie acolo, nimic. Încercam să-mi înăbuș pe cât posibil căscatul și să mă concentrez pe mușchii care i se ghiceau sub pulover și pe buzele cărnoase, nu la ce îi ieșea pe gură. Nu a funcționat și după o jumătate de oră îmi doream amarnic să fi stabilit o strategie de ieșire cu cineva – o prietenă care să mă sune să-mi spună că mi-a luat foc mașina sau ceva. Orice.

De data asta, sentimentul a fost reciproc. Nici el nu m-a mai căutat, nici eu. Nu l-am mai căutat intenționat, vreau să zic. Pentru că, spre groaza mea, i-am trimis un SMS din greșeală la câteva zile după întâlnirea de tristă amintire. După care i-am șters numărul, să mă asigur că nu se mai produc astfel de accidente. Ne-am mai întâlnit de câteva ori prin club, dar ne-am ignorat reciproc.

Astea ar fi trei dintre cele mai ratate prime întâlniri. Nu au fost degeaba, totuși, am învățat câte ceva din fiecare. De exemplu, o lecție foarte importantă a fost să nu mai ies cu tipi pe care îi cunosc în club. Chiar dacă nu sunt niște străini oarecare, ci prieteni de-ai prietenilor prietenilor sau colegi de-ai colegilor. Dacă simt o atracție în club, sunt șanse mici să fie la fel și în timpul zilei, fără alcool la bord.

Altă lecție a fost să-mi ascult instinctele. Dacă prima întâlnire nu e ok, nici următoarele nu vor fi. Dacă nu ești atrasă de cineva de la început, nu o să te trezești brusc pe la a cincea întâlnire că vrei să-i smulgi hainele de pe el acum, că știi unde a făcut generala și câți frați are.

Întotdeauna sunt și excepții, bineînțeles. Pot fi diverse motive pentru care prima întâlnire nu se soldează cu un sărut pasional sub clar de lună. Prima dată când am ieșit la o întâlnire oficială cu omul meu, am plecat acasă cam bulversată de faptul că nu m-a pupat la plecare, nu a făcut nicio mișcare, nimic. A făcut la a doua, însă, și de-atunci o ținem tot într-un pupat.

Dacă vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (puțin mai sus, pe coloana din stânga).

*Sursă foto: pexels.com.

Ce mi-ar fi plăcut să știu când eram gravidă – Partea 1 (mâncarea)

2014, București. Apartament de bloc din Drumul Taberei, masa de Crăciun. Eu – proaspăt gravidă și furioasă pe lume. Sora mea – mămică de flăcău de opt ani și de minune mică de 3 luni și un pic.

Eram furioasă și mi se părea că sunt cea mai nedreptățită ființă din lume. Mai ales în ziua aia, pentru că eu nu puteam să mănânc salată de boeuf cu maioneză de casă, salam de Sibiu, icre, telemea veche de oaie de la țărani, ce să mai – nu puteam să mănânc nimic. În timp ce restul familiei se înfrupta din toate bunătățile astea, eu eram singura care trebuia să sufere. Și nu era corect, nu?

Mi se părea că viața mea e super nasoală. Nu tu țigări sau alcool – ok, despre astea știam de mult și mi se păreau normale. Dar la capitolul mâncare nu eram pregătită pentru restricții peste restricții. Devenisem paranoică și mi se părea că din fiecare frunză de salată sau – Doamne ferește! – felie de salam crud-uscat pândesc Listeria și Toxoplasma. Și mă plângeam, să nu credeți că sufeream în tăcere. Nooo, dacă eu eram nefericită, trebuia să echilibrez cumva situația și să mă asigur că și cei din jurul meu sunt cât mai puțin fericiți, dacă nu se poate să fie chiar nefericiți. Din păcate, de obicei omul meu ducea greul la partea asta, dar acum aveam un auditoriu destul de variat, fiind cu toată familia la masă.

Sor-mea se uita la mine cam… cum să vă explic? Cum m-aș uita eu acum la un licean care se plânge că are teză la mate mâine. Adică da, bine, nasol de tine băiete, țin minte sentimentul, dar poate nu e cazul chiar să ne dăm de ceasul morții. Hai să fim serioși – mii, sute de mii de elevi au avut, au sau vor avea teză la mate. Deși pare o tragedie în seara de dinainte, vine și trece și nimănui nu îi mai pasă de asta dup-aia. De fapt nimeni, niciodată după ce termini liceul, nu te va întreba ce notă ai luat la teza de la mate din clasa a 10a. Și ziua de mâine nici măcar nu o să fie nasoală, dacă e să fii sincer. În seara asta o să te uiți la juma’ de sezon de Game of Thrones (sau ce serial mai e la modă acum printre tineri), o să te culci târziu, o să îți facă mama mâine dimineață un sandviș pe care să-l iei la tine, o să chiulești de la română și o să fumezi în baie, o să te plângi cu cei mai buni prieteni ai tăi de cât de frică îți e de teza la mate, o să te pupi cu tipa aia mișto de la E, o să stai două ore în bancă încercând să rezolvi niște exerciții de trigonometrie, poate o să-ți iasă, poate că nu, poate o să copiezi un exercițiu – două de la tipa din față, după care o să ieși la baschet cu băieții. Deci permite-mi să nu fiu prea impresionată când îmi spui ce nasoală e viața, aș face schimb cu tine într-o clipă. Deși eu mâine nu am teză la mate, am doar o ședință foarte, foarte plictisitoare.

Deci cam așa se uita sor-mea la mine atunci. Nu mi-a zis mare lucru, nici nu aș fi crezut-o și probabil aș fi luat-o și cam nasol. Mi-a zis doar că ar fi cazul să mă bucur, că după ce nasc o să am voie să mănânc și mai puține lucruri. N-am băgat-o prea mult în seamă (ăsta era alt efect minunat al sarcinii – eu oricum cred că am dreptate by default, atunci trăsătura asta încântătoare de personalitate era mult exacerbată), citisem peste tot că alimentația mamei nu are nicio legătură cu colicii bebelușului.

Ei bine, șase luni mai târziu, într-o sâmbătă pe la 1 dimineața, o doamnă drăguță mă scotea cu targa din sala de nașteri și mă ducea spre salon iar moașa îmi zicea, senină: Deci vă duceți în salon și mâncați ceva, da? Neapărat. Eu, inocentă ca o nou-născută (sic!): Pot să mănânc orice? Ea: Da, sigur, orice ți-e poftă. Eu: Deci o salată e în regulă? Ea (cu groază în privire, nici prin gând nu i-ar fi trecut că ar fi putut să-mi fie poftă de – auzi tu – salată): Aoleu, nu, nu ai voie salată! Un grătar, o friptură, ceva.

Nu am băgat-o nici pe moașă în seamă. În noaptea aia, l-am pus pe omul meu să-mi aducă șnițel de pui cu cartofi prăjiți și sos de usturoi și o Cola, să îmi dea putere. A doua zi de dimineață, când s-au trezit colegele mele de salon și au văzut sticla de Cola pe noptiera mea, șoc și groază din nou, urmat de întrebări subtile, de genul: „Dar doctorița ta știe că bei Cola?”.

Când a venit pediatra la prima vizită acasă și mi-a dat și ea o listă nesfârșită cu alimente interzise (mult, mult mai lungă decât cea pe care o avusesem în sarcină), am plâns vreo două ore și m-am certat un pic și cu omul, să fie tacâmul complet. Dar după câteva zile în care Emma plângea cu disperare și se îndoia de burtică, aș fi fost dispusă să mănânc doar carton fiert de trei ori pe zi, dacă asta ar fi putut să-i aline durerea măcar un pic. Sunt convinsă că și așa ar fi avut colici, dar nu îmi mai venea să pun nimic în gură, numai să nu-i facă ei rău.

Mi se părea atunci că trăiesc o dramă. Mai ales venită după cele nouă luni de restricții de tot felul. Acum, realizez cât de puțin important era, de fapt. Cât de repede au trecut lunile alea în care mâncarea era un dușman chitit să-i facă rău copilului meu. În schema mai mare a lucrurilor, a fost cam ca o teză la mate, așa.

Mi-ar fi plăcut să știu lucrul ăsta atunci, la masa de Crăciun. Nu numai că drama mea era, de fapt, neimportantă, dar era chiar floare la ureche pe lângă ce a urmat. Dacă restricțiile alimentare de după naștere au fost un fel de teză la mate, cele din timpul sarcinii au fost un fel de lucrare la biologie.

Dacă e să fiu sinceră până la capăt, oricât aș spune eu că mi-aș dori să fi știut asta în timpul sarcinii, e genul de lucru pe care trebuie să îl trăiești ca să îl înțelegi. A încercat un pic sora mea să-mi spună la masa aceea de Crăciun, dar a vorbit degeaba. În ziua de dinainte, chiar și lucrarea la biologie ți se pare o mică tragedie.

Dacă vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (puțin mai sus, pe coloana din stânga).

*Sursă foto: pixabay.com.

Demisie. Stres. Fericire

Acum aproape șase ani, eram în bucătăria de la noul meu serviciu și vorbeam la telefon pe furiș. La serviciul ăsta nou nu era chiar grozav. Nu mă prea băga nimeni în seamă și singurele mele interacțiuni cu alți oameni constau în câte un telefon dat în pauza de masă, când mâncam singură la bucătărie. Dar de data asta nu eram în pauza de masă. Eram stresată și vorbeam pe ascuns, deși cel mai probabil și dacă ar fi intrat cineva în bucătărie, nu m-ar fi observat. Aparent, în timpul programului deveneam invizibilă, oamenii se uitau prin mine și nu îmi răspundeau la salut. Dar iar divaghez.

Deci eram la bucătărie pentru că mă sunase o fostă colegă de la agenția de unde tocmai plecasem. Mă sunase să mă convingă să accept un alt nou job – la o agenție care urma să se deschidă în București și unde noi urma să fim printre primele angajate.

Deși eram la noul meu serviciu de doar două săptămâni, fusesem deja la interviu pentru agenția asta care voia să își deschidă birou în București. Mă dusesem la interviu cu niște foste colege și cu noul meu iubit (știu, devine confuz cu atâtea joburi noi, colegi noi și vechi, agenție nouă, iubit nou, era o perioadă haotică, aveți un pic de răbdare cu mine). Interviul avusese loc în barul hotelului unde era cazat potențialul nostru șef. Care potențial viitor șef era un francez cu mutră de arab, care locuia în Spania. Intraserăm pe rând la discuții, eu îi povestisem un pic despre mine, cât am știut eu să povestesc în franceză, el îmi povestise un pic despre el și mai mult despre agenția pe care voia sa o deschidă. N-am prea înțeles mare lucru, aproape nimic dacă e să fiu sinceră. Nici nu înțelegeam franceza pe care o vorbea domnul, nici nu fusesem eu foarte atentă, eram tânără și îndrăgostită.

Așa, deci avusesem acest interviu și acum mă sunase fosta colegă care aranjase toată povestea, ca să mă convingă să accept jobul. Se pare că francezo-spaniolul mă voia în echipă. Eu aveam mari dubii. Eram la serviciul ăsta nou cam de două săptămâni, deci mi se părea cam ciudat să plec așa, imediat. Pe de altă parte, nu îmi prea plăcea deloc de serviciul ăsta nou unde oamenii veneau târziu, plecau pe noapte, nu mă băga nimeni în seamă toată ziua, era departe ca dracu’, stăteam în lumină de neon toată ziua și într-o atmosferă neplăcută și apăsătoare. Și îmi trecuseră salariul minim pe economie pe contract, restul mi-l dădeau în plic. Lucru pe care îl aflasem abia în prima zi de lucru, când m-am trezit cu contractul mincinos pe birou.

Totuși, cum să plec după două săptămâni? Era o agenție mare și cu pretenții, cu sediu șmecher și clienți importanți. Cu șefi ocupați și chiar mai importanți decât clienții. Iar francezo-arabo-spaniolul venise cu o valiză de bani cash ca să ne închirieze viitorul potențial birou. Cam dubios. Și nici nu prea înțelegeam ce spune. Așa că eram la bucătărie și dezbăteam problema la telefon cu fosta mea colegă. Nu aș prea fi vrut să accept, mi se părea mult prea riscantă toată treaba. După care mi-am dat seama că ar fi trebuit și noul meu prieten să lucreze cu noi, ceea ce ar fi însemnat că am fi petrecut împreună toată ziua. V-am zis că eram foarte îndrăgostită, da? Am acceptat.

Până la urmă, francezul nu l-a vrut în echipă și pe omul meu (care pe atunci era noul meu iubit), așa că principalul motiv pentru care am hotărât eu atunci să-mi dau demisia s-a dovedit a fi complet fictiv. Dar eu rămăsesem cu jobul acceptat și cu demisia dată. A fost singura dată (sper că și ultima) când, în decurs de o lună, am trecut prin trei joburi.

O săptămână mai târziu, eram în avion împreună cu două foste și viitoare colege, în drum spre Spania. Noul nostru job urma să debuteze cu o săptămână de training cu echipa de acolo, iar eu eram paranoică – dacă francezul era de fapt capul unei rețele de traficanți de organe și la aeroport ne așteptau, de fapt, răpitorii?

M-am liniștit un pic când la aeroport ne-a întâmpinat o franțuzoaică mai mică decât mine de înălțime și m-am liniștit de tot când ne-a dus la apartamentul superb unde ne cazaseră și care avea vedere directă la o mare foarte, foarte, foarte albastră. Până la urmă, s-a dovedit că oamenii chiar voiau să-și deschidă agenție de marketing online la București, nu să ne recolteze organele. Cu francezul am vorbit de vreo trei ori în ultimii șase ani, în schimb am avut-o șefă pe franțuzoaica micuță care ne-a luat atunci de la aeroport și pe care o înțelegeam fără probleme. Și am ajuns să cresc și eu odată cu biroul ăsta care a fost deschis cu câteva interviuri într-un bar de hotel și cu o valiză de bani de chirie.

Așa a fost ultima dată când am hotărât să îmi dau demisia. Am făcut-o în primul rând ca să mă pot pupa cu noul meu iubit și în timpul zilei, nu doar seara. Și m-am aruncat cu capul înainte într-o chestie care ar fi putut să se termine foarte prost. Dar despre care, șase ani mai târziu, pot spune sigur că a ieșit foarte bine.

Săptămâna asta mi-am dat din nou demisia. Și se cunoaște că au trecut niște ani. Am cântărit toate variantele, le-am întors pe toate părțile, am făcut vreo cinci sute șaptezeci și trei de liste pro și contra în capul meu, am pus o mie de întrebări pe la interviuri legate de viitorul meu job, am încercat să îmi dau seama cum o să fie o zi în noua mea poziție, nu vă mai dau toate detaliile, dar puteți să mă credeți pe cuvânt – m-am gândit bine. Și tot ce pot să sper este să iasă cel puțin la fel de bine ca atunci când nu m-am gândit aproape deloc.

Dacă vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (puțin mai sus, pe coloana din stânga). Sau revino lunea, miercurea și vinerea și eu voi încerca să te aștept de fiecare dată cu ceva nou.

*Sursă foto: gratisography.com.

Poveste cu tați şi diplome

E primăvară, e soare și miroase a vacanță. Pe măsură ce mă apropii de Facultatea de Drept (unde e și rectoratul Universității, pentru cine a studiat prin alte părți), încep să ies din capul meu și să văd clădirea din fața mea. Să o văd cu adevărat. Îmi aduc aminte de o prietenă de-a unei prietene care ne spunea cum şi-a ales ea liceul pentru că o impresionase clădirea. Când o văzuse prima dată, şi-a zis: Da, domne’, așa trebuie să arate o instituție de învățământ. Așa și eu acum, cu Facultatea de Drept. Ceva a făcut click în capul meu.

Acum vreo jumătate de secol, tata era cel care urca scările astea. În locul fetei cu părul pe jumătate verde și cu un ruj maro închis, care trage dintr-o țigară electronică, a stat și el, înconjurat de colegi, trăgând dintr-o țigară fără filtru. Aici, pe treptele astea, poate a văzut-o prima dată pe fata de care s-a îndrăgostit. Poate a ridicat și el ochii spre statuile de deasupra intrării, cum fac eu acum.

Timpul a stat în loc și înăuntru. Sunt convinsă că, în afara detaliilor hidos de nepotrivite cu restul decorului (am văzut acolo un magazin care, după toate aparențele, vinde tricouri și se numește „Shopping point”), holurile arată exact ca atunci când era și taică-miu student. Și aerul pare că stă pe loc și plutește greu pe holurile cu tavan înalt, cu piatră tocită de vreme pe jos, cu uși vechi, vechi de tot, din lemn crăpat peste care s-a vopsit de prea multe ori. Cu birouri mici și înghesuite, în care încă se fumează. Cu șiruri de tablouri care înfățișează bărbați din alte secole, cu bărbițe și mustațe, cu părul pieptănat cu grijă pe spate sau cu obrazul proaspăt ras. Profesorii, rectorii și ceilalți oameni de vază ai Universității. Bărbați de vază ai Universității, nu am văzut nicio femeie pe vreun perete sau pe vreun soclu, dar nu o să insist, prea am scris mult și amar despre femei în ultimul timp.

O diferență destul de mare față de clădirile lucioase, de sticlă și marmură, ale corporațiilor. Scări largi, tocite de pași care le-au coborât și le-au urcat în ultimii 80 de ani, versus lifturi de oțel în fața cărora se formează cozi răbdătoare. Piatră lucioasă versus mochetă gri, antijeg. Copiii ăștia își petrec minim 3 ani pe holuri întunecoase și în săli de clasă înghețate, apoi li se pare că multinaționala la care li se permite să își petreacă jumătate din zi e Raiul pe pământ, culmea civilizației, evoluției, occidentalității.

Presimt că am o opinie cam nepopulară, dar instituția asta de învățământ mamut, relicvă a secolului trecut, e o expresie mult mai autentică a spiritului român. Ne putem identifica mult mai ușor cu afișele scoase la imprimantă de pe ușile care scârțăie ale secretariatelor decât cu sticla, oțelul, zâmbetele false, uniformele de corporatiști. Cred că acceptăm și vânăm strălucirea asta superficială pentru că ni se pare că ne deschide ușa spre viața pe care o vedeam prin filme când creșteam.

Eu am fost azi înapoi în timp ca să-mi ridic diploma de master. Am rezolvat problema bătând la doar trei uși cu vopseaua scorojită și cu doar 5 zâmbete. Toate dăruite, nici unul primit. Dar am diploma acum. O aranjez în geantă și observ pervazul ferestrei înalte – și el e tocit acolo unde sute, mii de funduri s-au sprijinit, așteptând o diplomă, o adeverință, o vorbă bună, cine știe. Rămân un pic pe gânduri și mă întreb cine a mai stat în locul ăla, ca mine, dacă s-a mai întrebat cineva de câte funduri a fost nevoie ca să se tocească atât de tare piatra, unde sunt oamenii ăia acum, dacă visele lor s-au împlinit, dacă au copii sau nepoți și dacă își mai aduc aminte de facultate.

În fața mea, puțin mai încolo, sunt două studente. Fuste scurte de piele, cizme peste genunchi, părul vopsit și îndreptat. Își fac selfie-uri de când am ajuns eu aici. Hmm… Poate mă înșel. Poate chiar ni se potrivesc birourile sclipitoare și ecusoanele cu poză mai mult decât piatra tocită de ani și de generații. Poate eu sunt aia ciudată.

Păcat.

Dacă vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (puțin mai sus, pe coloana din stânga). Sau revino lunea, miercurea și vinerea și eu voi încerca să te aștept de fiecare dată cu ceva nou.

*Sursă foto: pixabay.com și pixabay.com.

1 Martie – ziua în care am pierdut lupta cu zahărul

Postul ăsta trebuia inițial să se numească „O săptămână fără zahăr”. Cred că v-ați prins deja că săptămâna nu a decurs așa cum planificasem.

Începusem de o perioadă bună să mănânc prea multe dulciuri (de vreun an – doi adică). Mâncam în fiecare zi, cel puțin o dată pe zi, dulciuri super concentrate – de obicei prăjituri cu ciocolată multă sau direct ciocolată. Dacă făceam un efort să nu cumpăr nimic în ziua respectivă, băgam două felii de pâine cu miere, scurt. Așa că am zis să iau o hotărâre un pic mai radicală decât „azi nu mănânc desert” – o săptămână fără zahăr. Asta se întâmpla săptămâna trecută.

Luni, în prima zi fără desert, mi-am dat seama că o săptămână e foarte lungă de fapt. Așa că am trișat, chiar de la început. Am hotărât să fac o excepție la cafeaua de dimineață și să o îndulcesc, ca de obicei. Și să mă recompensez la sfârșitul săptămânii – cu ce credeți? Cu ceva dulce. Și ca să fie treaba oablă, mi-am pus câte trei lingurițe de zahăr în cafea toată săptămâna, în loc de două, ca până acum.

Am observat chestia asta la mine și când mă luptam cu alte dependențe. Mai ales la țigări. Tot eu sunt și victima, și judecătorul, și polițistul, și călăul. Mă împart în mai multe Elene și, de cele mai multe ori, reușesc să îmi fur singură căciula. Începe întotdeauna cu Elena cea hotărâtă și strictă, care decide că așa nu se mai poate. Că sunt mai tare decât X lucru și am voință cât pentru o armată de fumători / dependenți de dulce, etc. Instantaneu apare și Elena aia mică și rea, care încearcă să submineze orice hotărâre de genul ăsta. Îmi șoptesc că nu e dracul chiar atât de negru, că sunt atâția oameni care mănâncă mai mult dulce ca mine sau care fumează mult mai mult și de mai mult timp decât mine. Uite la tata – fumător înrăit de zeci de ani. Nu-i dai o zi peste 80 de ani, serios. El are sub 70, dar ce contează? Vârsta e doar un număr.

Și mă sabotez singură în multe feluri, de tipul „mă las de săptămâna viitoare”, „n-am fumat de două zile, merit o țigară”, „e duminică, n-am mâncat desert de o săptămână, pot să mă recompensez cu două felii mari de tort de la Ana Baking și un White Mocha de la Starbucks, în care mai pun un pliculeț de zahăr, să fie”.

Mi-a plăcut super super mult cartea În sfârșit nefumător, a lui Allen Carr (o găsiți aici, aici sau aici). Explică el acolo de ce se întâmplă lucrurile astea și că Elena cea mică și rea din mintea mea este, de fapt, dependența chimică de substanțele de care încerc să scap. Eu nu m-am lăsat de fumat cu cartea asta, am auzit de mulți oameni care au făcut-o, însă. Mie doar mi-a deschis ochii către niște adevăruri care m-au ajutat, mai apoi, în mai multe aspecte ale vieții mele.

Da, zahărul ne face rău

Problema la zahăr este că multă lume încă nu realizează că zahărul ne face rău chiar și atunci când scoatem din ecuație problema cu îngrășatul. Și că nu ne aduce nimic, dar nimic bun. În afara faptului că stimulează producția de dopamină, neurotransmițătorul care ne face să simțim plăcere. Și care ne poate face să fim dependenți de zahăr.

Pentru aceia dintre noi care ar putea să-și pună zahăr și în ciorbă

Și dacă toată lumea înțelege de ce ai vrea să te lași de fumat, lucrurile stau altfel cu dulciurile. Lumea mă întreabă de ce încerc eu să nu mai mănânc dulciuri, că doar nu mă îngraș niciodată. Chiar dacă Organizația mondială a sănătății recomandă și ea să reducem drastic cantitatea de zahăr pe care o consumăm. Dar oamenii chiar nu iau în serios lucrurile astea. Oameni tineri și informați, nici nu vă mai povestesc despre mama, care mă consideră un pic sărită de pe fix și exagerată bine, am eu ce am cu zahărul, sau despre soacră-mea, care crede că tocmai să nu mănânci un pic de desert de casă după masă îți face rău.

Acum, să vă spun ceva. Știu că sunt o ipocrită. Săptămâna trecută ar fi trebuit să fie săptămâna fără zahăr – prima dintr-un lung șir, de altfel. A fost „săptămâna-fără-zahăr-în-afară-de-zahărul-din-cafea-și-de-feliile-de-tort-de-duminică”. Luni, am avut motiv de sărbătorit, așa că mi-am luat o cafea pliină de zahăr și am terminat tortul care îmi rămăsese de duminică.

Astăzi, scriu lucrurile astea cu o cutie de bomboane de ciocolată pe birou și printre multiple ambalaje desfăcute de la bomboane. Le-am primit de mărțișor, doar nu era să refuz, nu? Înainte să îmi beau cafeaua, mâncasem deja două negrese și o bomboană cu vișine. Primite tot de mărțisor. Masa de la noi din bucătărie arată de parcă suntem la o convenție a diabeticilor anonimi – geme de prăjituri, bomboane și biscuiți. Și e ok, că doar e 1 Martie și ne răsfățăm și noi, nu?

La fel va fi și de 8 Martie. De 1 Aprilie, clar. Și din când în când în zile complet aleatorii. Pentru că o colegă a făcut o prăjitură bună, pentru că e ziua cuiva, pentru că avem ceva de sărbătorit, pentru că e soare afară, pentru că ne e foame, pentru că suntem triste. Pentru orice motiv. Astăzi, de 1 Martie, am suferit o înfrângere decisivă în lupta cu zahărul. Mă așteaptă încă multe momente dificile. Nu am o concluzie inspirațională la articolul ăsta. Dacă puteți, trimiteți întăriri, orice ajutor e binevenit.

Dacă vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (puțin mai sus, pe coloana din stânga). Sau revino lunea, miercurea și vinerea și eu voi încerca să te aștept de fiecare dată cu ceva nou.

*Sursă foto: pexels.com și gratisography.com.