Azi-dimineață, pe la 10 și jumătate, urcam scările grădiniței din cartier. Și aveam emoții.
Amintirile mele despre grădiniță nu sunt foarte plăcute.
Mi-a plăcut la grupa mică. Mergeam la o doamnă acasă, eram câțiva copii, ne jucam și învățam germană. La prânz venea mama să mă ia și eu o trimiteam acasă, ca să stau si eu până după-amiaza cu ceilalți copii. Din păcate, doamna asta a închis șandramaua și au început încercările cu grădinița de stat. La grupa mijlocie am fost 3 zile. În cea de-a patra, după ce am mușcat-o pe mama de mână când încerca să mă târască înăuntru, s-a lăsat păgubașă. La grupa mare cred că am fost câteva luni, care au lăsat în urmă amintiri întunecoase. Țin minte orele de somn de după-amiază, când eu nu puteam să dorm și ceilalți copii se foiau prin pătuțuri. Țin minte o fetiță care era rasă în cap, purta mereu căciulă și avea mereu muci curgători. Și un miros înțepător de urină. Nu știu dacă era de vină un singur copilaș sau erau mai mulți care aveau accidente frecvente, dar mirosul îl știu și acum.
Nu mi-a plăcut deloc la grădiniță.
Dar Emma crește și iubește copiii. Pe oriunde mergem și e și un țânc prin preajmă, se înființează lângă el și încearcă să se joace, să vorbească, să interacționeze. Și ne zice destul de des că ea nu are prieteni mulți, de mi se rupe inima. În plus, buni nu mai poate veni prea mult să stea cu ea, motiv în plus să ne interesăm de grădiniță.
Citisem multe articole despre grădinița asta înainte să îi sun. A fost refăcută complet, e mare, frumoasă și modernă. E de stat. Și e la cinci minute de mers pe jos de casa noastră. Așa că am zis să mergem întâi aici, să vedem despre ce e vorba.
Am sunat ieri să întreb cum e cu înscrierile. Când s-a lămurit doamna că nu vorbesc despre înscrierile alea de la vară pentru început de septembrie, m-a invitat azi, să vorbesc direct cu doamna directoare. Începând cu ora 8 și jumătate, că o găsesc oricând.
Mi-a înghețat un pic zâmbetul pe buze. Parcă mai aveam nevoie de puțin timp să mă obișnuiesc eu cu ideea că e pe bune și chiar trebuie să meargă la grădiniță. Dar ce să fac? Azi dimineață mi-am pus hainele bune, alea de interviu, m-am machiat, mi-am pus tocuri și am plecat.
Am urcat scările, am sunat la interfon și a coborât o doamnă să îmi deschidă. Lumea relaxată, m-au îndrumat către biroul doamnei directoare. Grădinița mare, într-adevăr, și renovată. Renovată în stilul românesc al anilor 2000. Holuri cu gresie pe jos și întunecoase, toate ușile albe, de termopan. Dar nu era nici un copil pe holuri, deci bănuiesc că nu are importanță așa de mare cum au decorat holul.
Am văzut și grupa mică, unde ar intra Emma. Sunt 19 înscriși, dar astăzi erau doar șase copilași acolo. Pe restul îi țin părinții acasă, fie pentru că sunt bolnavi, fie pentru că le este teamă să nu se îmbolnăvească. Nu foarte încurajator până aici. Cei șase cu părinți curajoși stăteau aliniați pe niște scăunele, doamna educatoare pe un scaun pe măsura ei, în fața lor. Sala era mare și luminoasă, cu parchet și covoare pe jos. Nu era niciun copilaș ras în cap și nici nu mirosea înțepător, cum îmi aduceam eu aminte. M-am mai liniștit un pic.
Cum aveam și emoții și nici nu mă simțeam foarte în largul meu, nu am întrebat de multe din lucrurile care m-ar fi interesat: ce activități au, ce le dau de mâncare, cât de des ies afară la joacă, dacă o primesc și cu scutec cu tot… Am reținut ce acte îmi trebuie pentru înscriere și că o primesc de când vrem noi.
Dar mai întrebăm, ne mai interesăm, mă mai duc o dată, de două ori, de câte ori mă mai primesc. Cred că întâi trebuie să mă împrietenesc eu cu grădinița asta, abia mai apoi o să am încredere să o împrietenesc si pe Emma cu ea.
Dacă vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (puțin mai sus, pe coloana din stânga).
*Sursă foto: pixabay.com.
