Cine n-are țară, să-și cumpere

Sunt copil de București. M-am născut la Colțea, în centru, și am crescut în Drumul Taberei, între Piața Moghioroș și Circul Foamei (Plaza Romania a fost un Circ al Foamei în altă viață, înainte să devină mall lucios și luminos).

Mi-am petrecut copilăria în fața blocului, ca toți copiii din generația mea. La început mi-am julit genunchii în fața blocului meu, cu copiii de la scara mea, apoi si pe la blocurile din jur, cu alți prieteni sau pe role. Am căzut de sute de ori făcând echilibristică pe barele din curtea școlii, m-am cățărat în corcodușii din curtea grădiniței unde n-am vrut să merg, am escaladat acoperișuri de garaje și am furat caise din pomul din fața blocului (ironic că trebuia să le furăm, ai zice că dacă pomul e în curtea blocului, copiii din bloc se pot servi liniștiți).

Nu vreau să vorbesc acum despre faptul că nu mai sunt deloc copii afară, la joacă, nici despre cât de profund mă întristează lucrul ăsta și motivele din spatele lui. Au scris mulți oameni frumos despre asta și nu am nimic nou de spus.

Aveam și țară, normal. Un sat din Oltenia, aproape de granița cu prietenii bulgari, cu două drumuri asfaltate și multe ulițe pline de praf, cu mult soare și puțină ploaie, unde ai mei insistau să mă ducă de câteva ori pe an. Mergeam fie la bunici, unde îmi plăcea mult, fie la o mătușă, unde aveam trei verișori cu care să mă joc, plus nenumărați copii pe drum (copiii ăștia aveau și ei casa lor, nu vă faceți griji, e o expresie – ce era la noi „la bloc”, la ei era „pe drum”). Mie nu îmi prea plăcea la țara asta. Iarna era frig și umed și mohorât, stăteam înghesuiți în camerele încălzite cu foc de coceni și trebuia să mergem la wc în fundul curții, care era departe. Vara era foarte foarte cald, nu găseai umbră decât în casă, nu vedeai fir de iarbă verde și totul era plin de praf și de muște.

Și mai era ceva care mă făcea să mă simt străină și să îmi doresc să mă întorc cât mai repede acasa, în fața blocului meu. La țară, toată lumea îmi zicea că sunt slabă și bolnăvicioasă, deși jur că eu nu mă simțeam așa. Probabil prin comparație cu copiii crescuți acolo, în praful de pe uliță, cu mărul într-o mână și porumbul în cealaltă, păream anemică și străvezie. Dar eu la mine acasă mă simțeam puternică și plină de viață și de energie, un fel de amazoană urbană, dacă aș fi știut eu pe atunci ce e aia. Cu toate astea, la țară mi se zicea mereu că sunt prea slabă, că sunt prea albă, că sunt prea sensibilă… oricum aș fi dat-o, nu corespundeam. Am multe amintiri frumoase și de acolo, chiar dacă tot cârcotesc eu, dar adevărul e că nu m-am simțit niciodată de-a locului.

Am crescut, bunicii au murit, mătușa mea a plecat din țară, verișorii mei s-au mutat și ei departe de tot, iar vizitele la țara mea s-au rărit, s-au tot rărit, până s-au oprit de tot. Mi-e dor câteodată, dar se pare că nu mi-a fost atât de dor încât să fac drumul de patru ore. De fapt, mi-e dor de oamenii care nu mai sunt acolo.

Dar acum câțiva ani s-a întâmplat un lucru bizar. Omul meu m-a dus la țara lui. Țara lui e la munte, aproape de Făgăraș. La început, îmi plăcea acolo pentru că îi plăcea lui. Și pentru că e frumos. Primăvara și vara nu-ți vine să crezi cât verde poate fi în jur, peste tot. Ce răcoroasă și viguroasă crește iarba-n curte, pe marginea drumului sau în grădină, oriunde prinde un loc nesăpat. Toamna, se umplu pomii de mere și curțile de flori colorate. Iarna, zăpada e în strat gros și înghețat, nu lasă noroiul să murdărească bocancii. Să vă mai zic că din grădină se văd munții?

Mergeam des la început, cred că o dată pe lună. Tot ca venită în vizită de la oraș mă simțeam, dar încet – încet a început să-mi placă pentru că îmi place mie, nu pentru că îi place lui. Nu m-am apucat să sap în grădină sau să jumulesc găini, nu cred că experiența 100% autentică e de mine, dar parcă simt cumva că e și locul meu acolo.

De când s-a născut Emma, am fost mult mai rar. Și nu-mi dădusem seama că îmi lipsește. Am fost săptămâna asta, într-o vizită scurtă, să-i vedem pe bătrâni și să vadă și Emma zăpada, prima dată. Și în momentul în care am ieșit din Făgăraș și am intrat în primul sat din drumul spre satul nostru, am simțit un calm ciudat. Parcă s-a făcut liniște în capul meu și în jurul meu. Lucrurile care zumzăiau agitate în mine, care alergau de colo-colo, se loveau de pereți și se învârteau pe loc, s-au oprit, un pic nedumerite, și s-au așezat cuminți la locul lor. Și am simțit că îmi fusese dor, și nici nu știam. Că mă agit mult și degeaba și că uit ce simple ar putea fi lucrurile. Și ce puține sunt cele care contează.

Nu pot să explic rațional ce am simțit. Am trecut de-atâtea ori prin sate identice, în drum spre Brașov, spre Sibiu. Dar nu m-au mișcat deloc.

Țara asta nouă a mea îmi dă o ancoră de care nici nu știam că am nevoie. Și mă gândesc că poate și orășenii ăștia stresați și răi, de care zicem mereu că e plin Bucureștiul, ar fi mai puțin stresați și răi dacă ar avea un loc care să-i învețe să nu se mai ia așa de în serios. Să vadă că lumea nu e făcută doar din clădiri de birouri și cozi la semafoare. Că primăvara vine la fel și dacă impresionează ei la ședință, și dacă nu. Și ce frumos e lucrul ăsta.

Dacă omul meu ar vrea vreodată să vândă casa de la țară, asta aș scrie în anunțul de vânzare. Nu câți metri pătrați are curtea sau câte dependințe are. Dar sper să vă găsiți și voi țara voastră și pe-a noastră să n-o dăm nimănui. Suntem tare norocoși.

Dacă îți place cum scriu și vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (puțin mai sus, pe coloana din stânga).

*Sursă foto: gratisography.com