Șerban mai are două săptămâni până împlinește un an. Două săptămâni. Atât.

Puiul meu mic și pufos, bebelușul meu știrb și zâmbăreț se transformă, încet-încet, într-un băiețel blonduț, cu ochi mari și căprui, care râde des și tare, plânge din suflet și știe tot mai multe lucruri.

În doar două săptămâni, copilul nostru cel mic devine toddler, și gata. Nu vom mai avea bebeluș pufos în casă, ci băiețel copăcel.

Cu fiecare lucru nou pe care îl deprinde cel mic, cu fiecare achiziție despre care îi povestești lui buni la telefon, cu fiecare noutate pe care o filmezi să i-o arăți și omului, care e la serviciu în timp ce copilul vostru crește, cu fiecare body care-i rămâne mic, puiul tău lasă în urmă bebelușenia. Și uite așa te trezești ca mine, într-o dimineață de sâmbătă, cu revelația lucrului care era, de fapt, în fața ta de mult, și cu niște lacrimi pe care nu știi cum să le înăbuși, să nu te vadă și alții așa. Cum să explici că plângi de dorul bebelușului, cu el în brațe?

Pe mine m-a lovit realizarea când mititelul a adormit la sân în miezul zilei. A căzut răpus, așa, pe canapea, cu zgomotul aspiratorului care se auzea prin tavan, cu Emma care zburda și cânta în camera de lângă. A adormit ca un bebeluș, adânc, liniștit, cufundat în brațele mele, la sânul meu.

Mi-am dat seama, atunci, că a trecut un an. Ca și la Emma, anul ăsta e în ceață. Nu știu cum și când a trecut, e acoperit cu un văl des, din care răzbat doar câteva momente clare și multe senzații, emoții, stări. Asta lasă în urmă caruselul hormonilor, al nesomnului, al fericirii, al fricilor, al bucuriei care aproape nu mai încape în sufletul tău, care uitase prea-plinul ăsta de proaspătă mamă. Zeci, sute de trăiri înghesuite în câteva luni scurte.

Ar fi trebuit să-mi dau seama mai repede, doar semnele că a crescut erau în fața ochilor mei. În felul în care nu mai adoarme seara la sânul meu, ci lângă mine, cu fundul în sus. În micile lui supărări, frustrări și înfurieri, când nu îl lași să facă ce vrea el. În felul în care acceptă niște limite, dar tot încearcă să le treacă. În zâmbetul lui larg și dințos. În felul în care încearcă și el să ne pupe și să ne îmbrățișeze, chiar dacă reușește doar să ne mozolească și să ne tragă de păr. În micile lui conflicte cu Emma și în felul în care e tot grămadă după ea, chiar dacă ea îl cam trântește pe jos, din prea multă iubire.

Aș vrea să îl pot păstra în brațele mele așa mic, încă o vreme. Nu sunt pregătită eu pentru toate lucrurile pentru care el e deja gata. Burta mea încă mai ține minte cum era să fie plină cu el, mic și înghesuit. Obrazul meu încă îl simte cât de fierbinte și catifelat era când i-au lipit prima dată fețișoara de pielea mea rece. Brațele mele încă știu cum să legene un bebeluș înfășat. Aș vrea să pot ține senzațiile asta în mine pentru totdeauna. Dar el crește, și, deși încă îmi face ovarele să tresară, amintirea mirosului lui de bebeluș e tot mai îndepărtată.

O să închei acum, cât încă mai am timp. Am un băiețel de pupăcit, de iubit, de îmbrățișat. De mirosit, de sorbit din priviri, de mângâiat și de alintat, până mă umplu de el, așa cum e acum. La noi în casă se trăiesc ultimele zile de bebelușenie. Și am de gând să trag de ele cât de mult.

Dacă vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (puțin mai sus, pe coloana din stânga).

*Sursă foto: pexels.com.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s