Să fii mama cuiva

În ultima vreme, mă tot lovește o realitate: Dumnezeule, eu – EU – sunt mama cuiva. Ba mai mult – nu unul, ci doi oameni mici mă au pe mine mamă.

De cele mai multe ori, nu îmi vine a crede. Mi se pare că e vorba de altcineva, nu de mine. Dar deși mie mi se pare că tot 23 de ani am și mai e vreme de copilărit, am crescut în burta mea, am născut, am hrănit de la sânii mei nu unul, ci doi copii. Am grijă de ei, îi spăl și le fac mâncare sănănătoasă, pe care le-o și tai în bucățele mici și o aranjez în farfurii roz și verzi. Le tai unghiile, îi iau în brațe și le oblojesc zgârieturile, îi pup și îi alint când sunt supărați. Mă strigă „mama” prin casă. Bine, Emma mă strigă „mama”, Șerban mă strigă „tata”, pentru că deși nu taică-său l-a purtat în burtă 9 luni, l-a născut în lumea asta și de atunci se trezește cu el de 13 ori în fiecare noapte, se pare că ăsta-i cuvântul lui preferat.

Dar să revenim.

Fac toate lucrurile astea pe care le face o mamă, ba chiar de vreun an fac doar lucrurile astea. E clar că sunt mamă, chiar de-o vreme, chiar de doi copii. Atunci de ce nu mă simt eu mama cuiva?

Pentru mine, mama cuiva e așa, o ființă aproape supranaturală. E caldă, blândă, matură. Are toate răspunsurile și toate soluțiile de care ai putea avea nevoie. Orice problemă ar putea avea copilul ei, în brațele mamei lui găsește rezolvarea, alinarea, siguranța că va fi bine. Că orice, că totul va fi bine. Mama cuiva știe să facă supă de pui a la grec, sarmale, orice fel de prăjituri de casă și vreo opt feluri de tort. De fapt, poate găti și aranja pe platouri un meniu întreg de sărbători, singură, cu șapte aperitive și trei deserturi, iar la final poate sta la masă cu zâmbetul pe buze și părul aranjat. Mama cuiva merge la serviciu pe tocuri, îmbrăcată frumos, neapărat cu rochie sau cu fustă, cu mărgele la gât, rujată și parfumată.

Mama știe întotdeauna ce e bine și ce e rău.

Așa o vedeam eu pe mama când eram mică, așa mi s-a scris în suflet că trebuie să fie toate mamele de pe pământul ăsta.

Doar că eu nu sunt deloc așa.

Eu încă mă simt copil. Mie îmi place să mă trezesc târziu și să lenevesc în pat. Încă mai am momente când uit că, dacă vreau micul dejun, trebuie să îl fac eu, și pentru o clipă îmi vine să o rog pe mama să-mi facă un ceai de lămâie și un sandviș cu brânză. Dar îmi aduc aminte că eu sunt cea care trebuie să facă sandvișuri și ceai sau lapte cu cacao.

Eu încă mă simt tânără de tot. Îmi place să beau cafea tare, tare, îndulcită cu lapte și cu zahăr, și să fumez. Îmi place să mă uit la sitcom-uri și la seriale SF vechi. Sezoane întregi odată. Îmi place să mănânc tort de ciocolată la micul dejun și înghețată la prânz. Îmi place să citesc pe plajă sub umbrelă și să dansez în cluburi până dimineața.

Nu mai fac nimic din toate astea, desigur. Fie nu mai pot să le fac pentru că nu mai am timp, fie nu mai pot să le fac, pentru că sunt mama cuiva. Și mama cuiva trebuie să dea exemplu bun, nu?

Mama cuiva e sigură pe ea și împăcată cu ea însăși. Cum altfel ar putea să crească ea copii liberi și dezinvolți, cum să le sădească încrederea în ei și dragostea de oameni? Eu sunt timidă și sensibilă și acum câteva săptămâni am plâns pentru că s-a luat de mine doctorul de familie și mi s-a părut nedrept.

Apoi, eu sigur nu pot să gătesc o masă de Revelion cu 5 feluri, la care să am și invitați, și să fiu o doamnă elegantă la 12 noaptea. De fapt, dacă e să fiu complet sinceră, cred că nu pot fi o doamnă elegantă nici fără să gătesc alea 5 feluri de mâncare.

Mama cuiva își protejează copilul de toate relele lumii. Iar mie mi-e teamă să dorm noaptea singură în cameră. Dacă începe cumva omul să sforăie pe canapea la Emma, așteptând să adoarmă sfârleaza, îmi iau frumos perna din dormitorul comun și mă mut la loc la Șerban în cameră. Mda, exact. La noi copilul de 1 an mă păzește pe mine de monștri, nu invers.

E clar o disonanță cognitivă pe aici pe undeva, între cum mă simt eu și cum simt că trebuie să fie mamele bune. Și încă nu știu cum să o rezolv.

Dar apoi îmi dau seama că, oricât de mică, fricoasă și neajutorată mă simt eu, în ochii copiilor mei eu sunt Mama. Eu știu lucruri, eu pot face orice, pe mine se pot baza. Eu găsesc locul potrivit pentru piesele de puzzle rătacite, din cuptorul meu ies budinci cu fructe, eu le aduc o surpriză când merg la cumpărături. În brațele mele e bine. E siguranță. În brațele mele se vindecă bubele și se usucă lacrimile. Și, oare, nu lucrurile astea te fac să fii Mama cuiva?

Dacă vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (scroll up și îți apare un buton de Follow în colțul din dreapta jos ).

*Sursă foto: pexels.com.

Nopțile mele gri

Știți nopțile alea lungi? Nopțile în care, în ciuda oboselii, sau poate tocmai din cauza ei, ești singura ființă trează din casa ta plină. Aproape simți cum se țes vise și se bat gene de copil în jurul tău, cum scârțâie arcuri de saltea când se întorc trupuri somnoroase și cum respirații adânci se transformă în sforăituri ușoare. Nici câinele nu mai latră, nici vântul nu mai bate.

Numai mintea ta aleargă, aleargă, aleargă. Stai nemișcată în pat, cu ochii strâns închiși, cu un braț aruncat peste o ureche, parcă inconștient ar vrea să blocheze liniștea adâncă, și cu gândurile zbătându-se prin unghere uitate ale trecutului.

Știi și tu că nu e bine să stai în pat așa, momâie, când nu poți să dormi. Că ar trebui să te ridici, să îți faci un ceai de tei și să citești câteva pagini dintr-o carte adevărată, preferabil plictisitoare. Pe hârtie care foșnește când dai pagina, nu pe device-uri care te țin trează când tu ar fi trebuit de mult să dormi.

Doar că tu știi și că mai ai cam 38 de minute până se trezește copilul mic să-i dai lapte cald, de sân, și cam 6 ore până se trezește copilul mare, să îl speli pe dinți, să-i dai drumul la desene și să-i pregătești micul dejun. Așa că nu ai tu timp de ceaiuri și de cărți adevărate. Strângi și mai tare din ochi și încerci să aduci gândurile acasă, în pat. Începi să faci liste – ce mâncați a doua zi, ce mai trebuie să cumperi, ce haine ai de băgat la spălat, cum vrei să redecorezi dormitorul. De-astea care de obicei te adorm în 2,6 minute. Dar nu și în noaptea asta.

Începe copilul mic să se foiască. Normal, exact când parcă te luase un pic somnul. Încerci să gândești pozitiv, că ai citit peste tot că așa trebuie să-ți trăiești viața, cu ochelarii roz pe ochi. E bine că se trezește acum, îl pui un pic la sân, după care poate adormiți amândoi. Cu puțin noroc, mai ai vreo 5 ore până se trezește și copilul mare, și poate te mai trezește o singură dată ăsta micul.

Doar că tu nu adormi. Auzi câinele vecinilor lătrând, niște piciorușe de șoricel grăbind prin pod și respirația regulată, cu miros de lapte, a bebelușului. Speri că șoricelul nu se înfruptă fix din cutia cu hainele tale de vară. Ar putea să încerce cutia cu hainele care le-au rămas mici copiilor, de exemplu. Chiar și niște jucării dezmembrate, pe care ar fi trebuit să le puneți la gunoi, nu în pod. Oare șoriceii pot fi dresați să roadă doar lucrurile care sunt acolo pentru că nu v-ați îndurat să le aruncați? Probabil că nu, și probabil chiar acum îți ronțăie o bluză de mătase. Să nu uiți să-i spui omului că iar v-ați pricopsit cu un șoricel.

Iei telefonul. Poate dacă citești un pic vine și somnul. Sau poate măcar reușești să-ți resetezi gândurile, să le scoți din categoriile „ce boli mai pot lua copiii mei” sau „ce penibil a fost când ai spus lucrul ăla și ai făcut lucrul ălălalt la petrecerea aia de acum 14 ani și ce părere proastă trebuie că și-au făcut despre tine oamenii ăia pe care nu i-ai mai văzut de… tot 14 ani”. Să le aduci la lucruri mai frumoase. Sau măcar folositoare.

Bebele iar se foiește. Îți ții răsuflarea și zici o rugăciune scurtă în gând, poate se culcă singur la loc. Nu. Se foiește și mai tare, și mai are doar câteva secunde până începe să urle. Pentru că așa se trezește îngerașul tău, în perioada asta, cu niște răcnete stridente. Te uiți la ceas. Mai ai patru ore până dimineață. Hai să gândești pozitiv. Poate e mai bine că s-a trezit acum. Poate mănâncă un pic de lapte cald și vă ia pe amândoi somnul așa, îmbrățișați. Îi dai un pic de sân și dup-aia o să adormi și tu.

Dar nu. Mai ai trei ore până dimineață.

Dacă vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (scroll up și îți apare un buton de Follow în colțul din dreapta jos ).

*Sursă foto: pixabay.com.

Cum e asta cu „statul” acasă

Nu știu alții cum sunt, dar eu, de când stau acasă, sunt ruptă de oboseală.

Asta pentru că sunt acasă aproape toată ziua doar cu o minune zvăpăiată de aproape 4 ani, un zâmbărici de 4 luni și o bunică foarte jucăușă. Ei, și de când stau eu acasă cu cei trei mușchetari, nu cred să fi stat mai mult de 10 minute consecutive.

Este exclusiv vina mea, desigur. Nu știu ce m-a apucat, dar nu mai suport haosul. Poate e o chestie psihologică și vine din nevoia de control – nu îi pot controla pe cei doi mini mușchetari, așa că încerc să controlez praful din covoare și vasele din chiuvetă. Poate e de la hormonii de după sarcină (sărăcuții de ei sunt oricum obișnuiți să încaseze vina pentru orice în ultimul timp). Sau poate e normal să nu poți sta liniștită pe canapea, când respectiva canapea nu se mai zărește de sub rochițe cu tull, căluți roz, coronițe de prințese, jucării cu zornăitoare și prosoape uscate și împăturite, care așteaptă cuminți de două zile să fie puse la loc.

Și, cu cât stau eu mai mult acasă, cu atât încep să văd tot mai multe locuri și locșoare unde se strânge praf și unde trebuie să curăț. Cu atât mai multe amprente mici de ciocolată apar pe toate suprafețele deschise la culoare din casă. Și cu atât mai multe pete lipicioase răsar pe covoarele roz sau bej.

Cu cât stau mai mult acasă, cu atât mai multe mic dejunuri, prânzuri și cine trebuie să planific. Și să gătesc, din fericire doar parțial (parțial le gătește și bunica mușchetară de care povesteam). Cu cât stau mai mult acasă, cu atât mai multe căpșune, mere și banane spăl, curăț, tai în bucățele numai bune de băgat în guriță, și apoi arunc la coș aproape întregi.

Cu cât stau mai mult acasă, cu atât apar mai mulți membri din Patrula cățelușilor împrăștiați pe sub masa mea din sufragerie, mai multe păpuși cu cozi de sirene răsar în patul meu și mai mulți ponei – zeci, sute de ponei pastelați – îmi cotropesc bucătăria (de unde are copila asta atâția ponei?!) Și aș putea să jur că prin covoarele pufoase au început să crească piese de puzzle și de lego.

De-abia aștept să înceapă să apară peste tot și mașinuțe, trenulețe, brontozauri, gândăcei sau ce i-o mai plăcea și mușchetarului mic să împrăștie colecționeze.

Și, ca un făcut, când mi se ia de atâta stat, bagă ăsta micu’ un vomitat de-ăla sănătos, de umple o bluză de-a lui, una de-a mea, o pereche de pantaloni de-a lui și una de-a mea, plus – bonus – o bluză de-a Emmei, care nu avea altă vină, decât că era prin preajmă și am luat-o repede să îl șterg pe Șerban. Scârbos? Nimic nu mai e scârbos după 4 luni de stat acasă cu doi copii mici.

La Emma, când nu era nici pe departe atâta haos acasă (pentru că nu aveam și o mică tornadă de 4 ani), m-am simțit ca în vacanță prima dată când m-am întors la serviciu. Trai, neneacă – prânzul gătit de alții și adus gata pus în farfurii pe care le aruncam, nu le spălam, cafeluță băută fierbinte și în liniște, pipi când voiam eu și, pe deasupra, și singură la baie. Boierie!

În ritmul ăsta, dacă mai stau mult acasă, o să-i plătesc eu, numai să mă duc înapoi la serviciu, să nu mai stau atât.

Dacă vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (puțin mai sus, pe coloana din stânga).

*Sursă foto: pixabay.com.

Poveste cu tați şi diplome

E primăvară, e soare și miroase a vacanță. Pe măsură ce mă apropii de Facultatea de Drept (unde e și rectoratul Universității, pentru cine a studiat prin alte părți), încep să ies din capul meu și să văd clădirea din fața mea. Să o văd cu adevărat. Îmi aduc aminte de o prietenă de-a unei prietene care ne spunea cum şi-a ales ea liceul pentru că o impresionase clădirea. Când o văzuse prima dată, şi-a zis: Da, domne’, așa trebuie să arate o instituție de învățământ. Așa și eu acum, cu Facultatea de Drept. Ceva a făcut click în capul meu.

Acum vreo jumătate de secol, tata era cel care urca scările astea. În locul fetei cu părul pe jumătate verde și cu un ruj maro închis, care trage dintr-o țigară electronică, a stat și el, înconjurat de colegi, trăgând dintr-o țigară fără filtru. Aici, pe treptele astea, poate a văzut-o prima dată pe fata de care s-a îndrăgostit. Poate a ridicat și el ochii spre statuile de deasupra intrării, cum fac eu acum.

Timpul a stat în loc și înăuntru. Sunt convinsă că, în afara detaliilor hidos de nepotrivite cu restul decorului (am văzut acolo un magazin care, după toate aparențele, vinde tricouri și se numește „Shopping point”), holurile arată exact ca atunci când era și taică-miu student. Și aerul pare că stă pe loc și plutește greu pe holurile cu tavan înalt, cu piatră tocită de vreme pe jos, cu uși vechi, vechi de tot, din lemn crăpat peste care s-a vopsit de prea multe ori. Cu birouri mici și înghesuite, în care încă se fumează. Cu șiruri de tablouri care înfățișează bărbați din alte secole, cu bărbițe și mustațe, cu părul pieptănat cu grijă pe spate sau cu obrazul proaspăt ras. Profesorii, rectorii și ceilalți oameni de vază ai Universității. Bărbați de vază ai Universității, nu am văzut nicio femeie pe vreun perete sau pe vreun soclu, dar nu o să insist, prea am scris mult și amar despre femei în ultimul timp.

O diferență destul de mare față de clădirile lucioase, de sticlă și marmură, ale corporațiilor. Scări largi, tocite de pași care le-au coborât și le-au urcat în ultimii 80 de ani, versus lifturi de oțel în fața cărora se formează cozi răbdătoare. Piatră lucioasă versus mochetă gri, antijeg. Copiii ăștia își petrec minim 3 ani pe holuri întunecoase și în săli de clasă înghețate, apoi li se pare că multinaționala la care li se permite să își petreacă jumătate din zi e Raiul pe pământ, culmea civilizației, evoluției, occidentalității.

Presimt că am o opinie cam nepopulară, dar instituția asta de învățământ mamut, relicvă a secolului trecut, e o expresie mult mai autentică a spiritului român. Ne putem identifica mult mai ușor cu afișele scoase la imprimantă de pe ușile care scârțăie ale secretariatelor decât cu sticla, oțelul, zâmbetele false, uniformele de corporatiști. Cred că acceptăm și vânăm strălucirea asta superficială pentru că ni se pare că ne deschide ușa spre viața pe care o vedeam prin filme când creșteam.

Eu am fost azi înapoi în timp ca să-mi ridic diploma de master. Am rezolvat problema bătând la doar trei uși cu vopseaua scorojită și cu doar 5 zâmbete. Toate dăruite, nici unul primit. Dar am diploma acum. O aranjez în geantă și observ pervazul ferestrei înalte – și el e tocit acolo unde sute, mii de funduri s-au sprijinit, așteptând o diplomă, o adeverință, o vorbă bună, cine știe. Rămân un pic pe gânduri și mă întreb cine a mai stat în locul ăla, ca mine, dacă s-a mai întrebat cineva de câte funduri a fost nevoie ca să se tocească atât de tare piatra, unde sunt oamenii ăia acum, dacă visele lor s-au împlinit, dacă au copii sau nepoți și dacă își mai aduc aminte de facultate.

În fața mea, puțin mai încolo, sunt două studente. Fuste scurte de piele, cizme peste genunchi, părul vopsit și îndreptat. Își fac selfie-uri de când am ajuns eu aici. Hmm… Poate mă înșel. Poate chiar ni se potrivesc birourile sclipitoare și ecusoanele cu poză mai mult decât piatra tocită de ani și de generații. Poate eu sunt aia ciudată.

Păcat.

Dacă vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (puțin mai sus, pe coloana din stânga). Sau revino lunea, miercurea și vinerea și eu voi încerca să te aștept de fiecare dată cu ceva nou.

*Sursă foto: pixabay.com și pixabay.com.

De ce scriu

De când am început să scriu pe blog, am reînceput să citesc și alți oameni. Și am descoperit un laitmotiv. Cam toată lumea vorbește despre nevoia de a scrie, de a-și pune gândurile undeva jos, pe un ecran, pe un caiet, pe o tastatură. Unii scriu mai bine, alții mai puțin, unii scriu pe placul meu, alții scriu pe placul altora. Se pare că toți au scrisul în sânge și o nevoie care e mai presus de voință.

Eu am început prin școala generală, când făceam compuneri pe o agendă pe care mi-o adusese taică-miu de la serviciu. Mi se părea mie că scriu lucruri profunde și mă luam foarte în serios. Țin minte și acum – citisem eu undeva că ar trebui să ne întrebăm mai des „Cum?”, în loc să ne întrebăm „De ce?” și mi se păruse o chestie foarte tare, așa că am scris și eu despre asta și despre curiozitate. I-am dus compunerea și învățătoarei, să mă laud cu ea, dar învățătoarea noastră era destul de seacă, nu-mi aduc aminte să fi inspirat vreodată ceva în mine sau eu în ea.

În liceu am întâlnit mulți copii frumoși, acum oameni frumoși, cu care am rezonat în nevoia asta de exprimare. Cred că este un lucru inerent vârstei. Începi să te cunoști și să te definești. Încerci să înțelegi lumea și să creezi sens acolo unde el lipsește sau unde nu reușești să îl înțelegi, unde lumea adultă ți se pare absurdă. Simți tot felul de lucruri despre care înainte doar citisei. Mintea îți dă pe dinafară de gânduri noi și sufletul de mirare, de teamă și de entuziasm, și trebuie să faci cumva ordine.

Noi am scris articole pentru reviste care nu au existat niciodată, am fost cronicari ai aventurilor noastre de zi cu zi, am cântat și am dansat și am jucat multe, multe jocuri prin care încercam să ne cunoaștem. Și unii pe alții, sigur. Dar exploram mai ales în interiorul nostru, în cine eram și cine doream să devenim.

Pentru mine, a urmat facultatea de jurnalism. Cam de când am început să scriu pentru că trebuie, am încetat să mai scriu pentru că vreau. Cred că a contat și faptul că, fiind înconjurată de oameni care trăiau tot prin sau pentru scris, am început să fiu mult mai aspră cu mine. Am avut întotdeauna nevoia stupidă, la care lucrez acum, să fiu printre cei mai buni. Și dacă nu puteam fi printre cei mai buni, preferam să nu fiu deloc. Nu mai eram fata care scrie dintr-un liceu de viitori ingineri și economiști (cu câteva excepții, mai ales printre prietenii mei), eram la fel ca toți ceilalți din jurul meu.Și mi-era teamă că nu sunt suficient de bună.

A fost o altă etapă, am învățat alte lucruri despre mine. M-am concentrat tot mai mult pe lumea din afară și tot mai puțin pe cea din mine. Am uitat că aveam la fel de mult de explorat înăuntru cât aveam și în afară.

Dar acum am acceptat din nou nevoia de scris care, în cazul meu, e mai mult o nevoie de exprimare. În viața reală, sunt timidă și rezervată. Vorbesc puțin despre mine și chiar și mai puțin despre lucrurile importante. Chiar și în discuțiile în care vreau să fiu directă și deschisă, între ceea ce gândesc și ceea ce exprim există un filtru care s-a îmbâcsit de atâtea frici, complexe și prostii. Filtrul ăsta e ca un traducător sau interpret care a luat-o pe ulei și a început să vină abțiguit la serviciu. Și în loc să transforme gândurile în cuvinte simple, care se înșiruiesc în propoziții clare, le transformă în aceleași frici și complexe dintotdeauna.

În scris mi-a fost mereu mai ușor. În scris, am timp să mă gândesc. În scris, pot să formulez și să reformulez până ce cuvintele mă ascultă, se îmblânzesc și devin din nou prietenele mele, care exprimă ceea ce vreu eu, de fapt, să spun. În scris, mă simt în siguranță.

Deocamdată, scriu pentru că îmi place. Și pentru că așa știu să mă exprim cel mai bine. Scriu pentru mine în primul rând. Ca să pun ordine în haos. Încerc ca, măcar în scris, să fiu mai curajoasă și mai blândă cu mine. Și să văd unde mă duce drumul ăsta.

Dacă îți place cum scriu și vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (puțin mai sus, pe coloana din stânga).

*Sursă foto: pixabay.com

De la 30, un pic deprimant

Sunt lucruri care mi se par evidente acum, la 30 de ani, dar pe care nu le știam la 20. Sau la 28. Sau la care nu mă prea gândeam… nu de alta, dar eram tânără și frumoasă și aveam alte griji pe cap. De exemplu, dacă să mă dau sau nu cu ulei pe picioare ca să pară lucioase și bronzate. Sau dacă e fashionable să port curea peste maieu sau doar mi se pare mie că arată bine. Dacă să îmi iau un job așa, pentru experiență, sau să mai profit de încă o vară studențească. Dacă să plec în Franța sau în Polonia pentru un semestru. Știu, am avut o tinerețe privilegiată din multe puncte de vedere.

Ceea ce mă duce la prima mea concluzie: 30 chiar e noul 20. Asta e o chestie cu care nouă, millenialilor, ne cam place să ne răsfățăm… Nu ne dorim viața pe care au avut-o părinții noștri (perfect justificat) și ne purtăm ca și cum cheia unui viitor mai bun este să amâni maturizarea. Eu chiar am momente în care mă gândesc la ce o să fac eu când mă fac mare. Mdap, de parcă ce fac acum – serviciul pe care îl am de cinci ani, apartamentul, copilul – mă pregătesc pentru viața reală, care o să înceapă la un moment-dat, într-un viitor nedefinit.

Abia de curând am început și eu să mă simt adult, probabil după ce am devenit responsabilă pentru un alt om. Și am momente în care sunt mândră de mine, mi se pare că am crescut mult într-un timp destul de scurt. Dar imediat realizez că mulți dintre părinții noștri ne-au avut la 20, 20 și un pic de ani. Adică atunci când eu chiuleam de la seminarul de Tehnici de redactare pentru că îmi era greu să mă trezesc la ora 7, mamele noastre se treziseră deja de câteva ori ca să ne schimbe nouă scutecele sau ca să ne ia temperatura când eram bolnavi. Și se pregăteau să plece la muncă. Și atunci când eu veneam de la serviciu vineri seara și trăgeam un pui de somn ca să fiu fresh câteva ore mai târziu în club, o altă femeie, exact ca mine, doar că într-o seară de vineri de acum douăzeci de ani, avea de spălat scutece de bebeluș, de făcut mâncăruri și ciorbe și de călcat cămașa bărbatului, pentru că a doua zi se duceau amândoi la muncă.

Și mă simt prost. Nu pentru că eu am o viață mai ușoară, în niciun caz de-asta. Știu că ne trăim fiecare timpurile, așa cum ne sunt date.

Mă simt prost pentru că realizez că și capacitatea mea de a îmi asuma decizii și concluzii, de a rezolva probleme, de a mă confrunta cu lucruri reale, este mult mai mare decât cea pe care o folosesc acum. Că sunt în stare de mult mai multe lucruri. Că acel „când mă fac mare” e acum. Că nu am nicio scuză să amân decizii și mutări majore.

Dacă 30 e noul 20, înseamnă că și 40 e noul 30, nu? Ar trebui să avem timp berechet. Doar că nu merge așa la nesfârșit. Pentru că viața are deadline surpriză, din păcate. Și pe ea nu a anunțat-o nimeni să îl mute cu 10 ani mai târziu, că noi vrem să mai copilărim un pic.

Tocmai pentru că nu avem viața părinților noștri și pentru că am avut atâta timp la dispoziție în care să ne concentrăm pe noi, pe ce ne dorim noi de la lume și de la viitorul nostru, nu ar trebui să ne mai fie frică nici de 30, nici de 40, nici de 50. Pentru că, după toată perioada asta de pregătire, ar trebui să fim capabili să trăim cu toată ființa, să ne aruncăm în viață cu încredere și cu sete. Și să ne construim o viață în care greutățile maturizării să fie ultra compensate de mulțumirile pe care ți le aduce o viață împlinită, pe care o trăiești așa cum simți.

Dacă îți place cum scriu și vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (puțin mai sus, pe coloana din stânga).

*Sursă foto: pixabay.com

De sfârșit, de-nceput

Sfârșit de an, început de lună aniversară.

Nu e nicio diferență între 31 decembrie și 1 ianuarie, știu. Poate cu excepția căderii din euforia alcoolizată și exacerbată a serii de 31 în mahmureala leneșă și presărată cu regret a după-amiezii lui 1. Regret că ai vorbit prostii cu o seară în urmă, că ți-ai lăsat inhibițiile și demnitatea să se înece în șampanie, că s-au terminat sărbătorile, că trebuie să te întorci  la serviciu peste câteva zile, că anul nou nu ți-a schimbat viața în mod magic.

Eu sunt mai norocoasă. M-am născut într-o duminică din ianuarie, în zi cu viscol și drumuri blocate. Mereu am luat ziua mea ca pe un fel de a treia sărbătoare a iernii. Și perioada asta de după Anul Nou e printre preferatele mele. În timp ce restul lumii trebuie să se întoarcă la realitate, servicii corporatiste și cumpărături la supermarket, eu mai am un răgaz de zile leneșe și contemplative. Pentru mine, perioada sărbătorilor nu s-a încheiat.

(disclaimer: nu-i cazul de invidii, este doar o vacanță mentală, aia fizică s-a încheiat de mult și la mine)

Anul trecut a fost altfel. Până acum, știam destul de clar ce urmează să fac în anul următor, cum mă va găsi următorul 31 decembrie, care-i planul. Da, știu, groaznic de plictisitor, ucig spontaneitatea, nu înțeleg nimic din farmecul vieții (cam ca aici, m-am super identificat). Nu vă neliniștiți, cred că așa a crezut și viața și s-a gândit să îmi dea un pic peste nas în 2016.

Pe la mijlocul anului am realizat că viața pe care o plănuisem în detaliu nu era a mea și nu mă făcea deloc fericită. Din contră. Am spus stop și am încercat să mă întorc un pic înspre mine, să găsesc lucrurile care îmi plac și pe care mi le doresc cu adevărat. Și cine sunt eu, dacă ar trebui să mă definesc fără să mă raportez la familia mea, la oamenii din viața mea sau la serviciul meu.

În spiritul caracteristic, și atunci când am spus stop și de la capăt, mi-am setat niște obiective, niște termene până la care ar fi trebuie să fac niște schimbări sau să găsesc niște răspunsuri. Termenele au venit și au trecut, eu sunt încă departe de a găsi răspunsurile, dar simt că am luat-o în direcția bună.

Per total, cred că a fost unul dintre cei mai buni ani pe care i-am avut până acum. Emma crește frumos și îmi umple sufletul în fiecare zi. Omul meu e lângă mine și văd cum relația noastră devine mai complexă și mai profundă cu fiecare an care trece. Încerc să las în urmă lucrurile care nu îmi fac bine și să mă cunosc. Scriu. Am multe lucruri pentru care sunt recunoscătoare și încerc să mă bucur de ele fără teamă că îmi vor fi luate dacă îndrăznesc să mi le asum.

Nu fac planuri pentru 2017. Și încerc să las deoparte și planurile pe care le aveam pentru mine, pentru noi, pentru ea. Las lucrurile să vină de la sine. Și am încredere că va fi exact așa cum trebuie.

Dacă îți place cum scriu și vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (puțin mai sus, pe coloana din stânga).

*Sursă foto: pixabay.com

Cea mai grea luptă o duc cu mine

Mi s-a spus că par o persoană serioasă. Și calmă. Întotdeauna mi-a fost mai ușor să îmi ridic sprâncenele a încruntare în loc să ridic buzele într-un zâmbet. Fericirea o țin pentru mine, ascunsă adânc în suflet. Din când în când, o scot un pic la lumină și o privesc, mirată că este încă acolo. Mi-e greu să le-o arăt și altora, să vorbesc despre ea, de multe ori mi-e greu și să mi-o mărturisesc mie, de teamă ca viața să nu realizeze că a greșit, că nu era pentru mine și să nu mi-o ia înapoi.

În schimb, sunt complet deschisă către emoțiile negative… Sunt pesimistă și un pic paranoică. Ok, poate nu doar un pic… O prietenă mi-a spus că ar trebui să ne cumpărăm numele de domeniu „paranoia.ro” și să documentăm undeva scenariile fanteziste de „care-i cel mai rău lucru care se poate întâmpla” pe care le debităm. Singura parte bună e că, de obicei, ne panicăm pe rând. Dacă am face-o amândouă odată, probabil universul ar imploda.

Mă mint, îmi spun că e mai bine să fii pregătit pentru orice eventualitate, să nu vină viața și să-ți tragă una la ficat când tu așteptai o îmbrățișare și un pupic. Dar adevărul e că nu fac decât să-mi fac mie rău. Îmi las partea irațională și panicardă să câștige. Las frica să mă copleșească, să mă tragă după ea într-un vârtej de nesiguranță și de panică. O iau pe poteca aia întunecată și năpădită de buruieni care mă duce prin colțuri neumblate ale minții și mă afund tot mai adânc, cobor tot mai jos. Scenariile se multiplică în capul meu și îmi e tot mai greu să liniștesc haosul pe care l-am creat singurică și pe care l-am lăsat să-mi scape din mână.

Partea bună? Am început să încerc să iau controlul. Spun „încerc”, pentru că încă nu îmi iese tot timpul. Îmi iese chiar rar. Dar chiar și așa, simt că este un progres considerabil.

Conștientizez momentele în care o iau pe câmpii. Când încep să mă panichez și mintea începe să-mi alerge din colț în colț, căutând soluții la probleme imaginare, iau o pauză. Îmi spun că, în prezentul real, nu am de fapt nicio problemă. Că nu ajută cu nimic ce fac eu în momentul respectiv și, dacă situația escaladează, o pot rezolva atunci.

Un exemplu banal, dar cu care m-am luptat zilnic în perioada sarcinii, era teama să nu pățească ceva minunea pe care o purtam în burtă. Mi se părea că lumea întreagă ne stă împotrivă și că orice lucru, oricât de neînsemnat, îi poate fi fatal. În mintea mea, toate căpșunele și frunzele de salată erau pline de toxoplasma, orice strănut din metrou însemna condamnarea la gripă și febră înaltă, care vor afecta bebelușul, orice cremă de față era plină de chimicale, care… și tot așa. Sarcina a trecut (cu bine, evident), panica a rămas.

Acum, încerc să opresc firul gândirii înainte să mă îndepărtez chiar așa tare de cărarea pe care se plimbă, relaxați, oamenii mai normali. Și încerc să accept faptul că sunt lucruri care nu sunt în controlul meu. Și este ok. Da, când Emma ia contact cu cineva bolnav, există posibilitatea să ia și ea boala. Dar șansele nu sunt atât de mari. Iar controlul meu asupra situației este 0, dacă faptul este deja consumat. Deci stresul este complet inutil. De fiecare dată când simt că încep să mă panichez, mă gândesc la asta.

Este doar un exemplu, dar cam așa e lupta asta pe care o duc acum. Câteodată pierd câte o bătălie, alteori mă dau învinsă, dar, parcă tot mai des, încep să mai și câștig. Și cu fiecare mică victorie, simt că mă câștig un pic pe mine înapoi. Încă nu se întrevede sfârșitul războiului, dar miza e suficient de importantă încât să nu capitulez. Miza sunt eu.

Dacă îți place cum scriu și vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (puțin mai sus, pe coloana din stânga).

*Sursă foto: gratisography.com

Cine n-are țară, să-și cumpere

Sunt copil de București. M-am născut la Colțea, în centru, și am crescut în Drumul Taberei, între Piața Moghioroș și Circul Foamei (Plaza Romania a fost un Circ al Foamei în altă viață, înainte să devină mall lucios și luminos).

Mi-am petrecut copilăria în fața blocului, ca toți copiii din generația mea. La început mi-am julit genunchii în fața blocului meu, cu copiii de la scara mea, apoi si pe la blocurile din jur, cu alți prieteni sau pe role. Am căzut de sute de ori făcând echilibristică pe barele din curtea școlii, m-am cățărat în corcodușii din curtea grădiniței unde n-am vrut să merg, am escaladat acoperișuri de garaje și am furat caise din pomul din fața blocului (ironic că trebuia să le furăm, ai zice că dacă pomul e în curtea blocului, copiii din bloc se pot servi liniștiți).

Nu vreau să vorbesc acum despre faptul că nu mai sunt deloc copii afară, la joacă, nici despre cât de profund mă întristează lucrul ăsta și motivele din spatele lui. Au scris mulți oameni frumos despre asta și nu am nimic nou de spus.

Aveam și țară, normal. Un sat din Oltenia, aproape de granița cu prietenii bulgari, cu două drumuri asfaltate și multe ulițe pline de praf, cu mult soare și puțină ploaie, unde ai mei insistau să mă ducă de câteva ori pe an. Mergeam fie la bunici, unde îmi plăcea mult, fie la o mătușă, unde aveam trei verișori cu care să mă joc, plus nenumărați copii pe drum (copiii ăștia aveau și ei casa lor, nu vă faceți griji, e o expresie – ce era la noi „la bloc”, la ei era „pe drum”). Mie nu îmi prea plăcea la țara asta. Iarna era frig și umed și mohorât, stăteam înghesuiți în camerele încălzite cu foc de coceni și trebuia să mergem la wc în fundul curții, care era departe. Vara era foarte foarte cald, nu găseai umbră decât în casă, nu vedeai fir de iarbă verde și totul era plin de praf și de muște.

Și mai era ceva care mă făcea să mă simt străină și să îmi doresc să mă întorc cât mai repede acasa, în fața blocului meu. La țară, toată lumea îmi zicea că sunt slabă și bolnăvicioasă, deși jur că eu nu mă simțeam așa. Probabil prin comparație cu copiii crescuți acolo, în praful de pe uliță, cu mărul într-o mână și porumbul în cealaltă, păream anemică și străvezie. Dar eu la mine acasă mă simțeam puternică și plină de viață și de energie, un fel de amazoană urbană, dacă aș fi știut eu pe atunci ce e aia. Cu toate astea, la țară mi se zicea mereu că sunt prea slabă, că sunt prea albă, că sunt prea sensibilă… oricum aș fi dat-o, nu corespundeam. Am multe amintiri frumoase și de acolo, chiar dacă tot cârcotesc eu, dar adevărul e că nu m-am simțit niciodată de-a locului.

Am crescut, bunicii au murit, mătușa mea a plecat din țară, verișorii mei s-au mutat și ei departe de tot, iar vizitele la țara mea s-au rărit, s-au tot rărit, până s-au oprit de tot. Mi-e dor câteodată, dar se pare că nu mi-a fost atât de dor încât să fac drumul de patru ore. De fapt, mi-e dor de oamenii care nu mai sunt acolo.

Dar acum câțiva ani s-a întâmplat un lucru bizar. Omul meu m-a dus la țara lui. Țara lui e la munte, aproape de Făgăraș. La început, îmi plăcea acolo pentru că îi plăcea lui. Și pentru că e frumos. Primăvara și vara nu-ți vine să crezi cât verde poate fi în jur, peste tot. Ce răcoroasă și viguroasă crește iarba-n curte, pe marginea drumului sau în grădină, oriunde prinde un loc nesăpat. Toamna, se umplu pomii de mere și curțile de flori colorate. Iarna, zăpada e în strat gros și înghețat, nu lasă noroiul să murdărească bocancii. Să vă mai zic că din grădină se văd munții?

Mergeam des la început, cred că o dată pe lună. Tot ca venită în vizită de la oraș mă simțeam, dar încet – încet a început să-mi placă pentru că îmi place mie, nu pentru că îi place lui. Nu m-am apucat să sap în grădină sau să jumulesc găini, nu cred că experiența 100% autentică e de mine, dar parcă simt cumva că e și locul meu acolo.

De când s-a născut Emma, am fost mult mai rar. Și nu-mi dădusem seama că îmi lipsește. Am fost săptămâna asta, într-o vizită scurtă, să-i vedem pe bătrâni și să vadă și Emma zăpada, prima dată. Și în momentul în care am ieșit din Făgăraș și am intrat în primul sat din drumul spre satul nostru, am simțit un calm ciudat. Parcă s-a făcut liniște în capul meu și în jurul meu. Lucrurile care zumzăiau agitate în mine, care alergau de colo-colo, se loveau de pereți și se învârteau pe loc, s-au oprit, un pic nedumerite, și s-au așezat cuminți la locul lor. Și am simțit că îmi fusese dor, și nici nu știam. Că mă agit mult și degeaba și că uit ce simple ar putea fi lucrurile. Și ce puține sunt cele care contează.

Nu pot să explic rațional ce am simțit. Am trecut de-atâtea ori prin sate identice, în drum spre Brașov, spre Sibiu. Dar nu m-au mișcat deloc.

Țara asta nouă a mea îmi dă o ancoră de care nici nu știam că am nevoie. Și mă gândesc că poate și orășenii ăștia stresați și răi, de care zicem mereu că e plin Bucureștiul, ar fi mai puțin stresați și răi dacă ar avea un loc care să-i învețe să nu se mai ia așa de în serios. Să vadă că lumea nu e făcută doar din clădiri de birouri și cozi la semafoare. Că primăvara vine la fel și dacă impresionează ei la ședință, și dacă nu. Și ce frumos e lucrul ăsta.

Dacă omul meu ar vrea vreodată să vândă casa de la țară, asta aș scrie în anunțul de vânzare. Nu câți metri pătrați are curtea sau câte dependințe are. Dar sper să vă găsiți și voi țara voastră și pe-a noastră să n-o dăm nimănui. Suntem tare norocoși.

Dacă îți place cum scriu și vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (puțin mai sus, pe coloana din stânga).

*Sursă foto: gratisography.com

Poveste cu zombies

„După umplerea trenului, va rugăm să permiteți plecarea garniturii de la peron. Următorul tren in direcția Pipera pleacă din stație peste un minut.”

Andreea privea surprinsă mulțimea de oameni care încă se împingeau pe uşile deschise ale metroului. Deși era clar că nu mai aveau unde să înainteze. Deși vocea din difuzoare explica, agasată, că următorul tren vine peste doar un minut. Dacă cel de la peron reușește să plece, bineînțeles. Se simțea detaşată de scena din fața ei, un simplu privitor al migrației tinerilor profesionişti spre Aurel Vlaicu – Pipera. Ea ajunsese din întâmplare printre ei, se nimerise să aibă treabă în zona aia tocmai la ora când începea şi primul schimb în corporații.

Andreea a aşteptat cuminte, după linia galbenă de siguranță, următorul metrou în direcția Pipera. S-a urcat în al doilea tren şi a coborât la capăt. S-a lăsat dusă de valul de tineri care se revărsau pe toate gurile metroului, până a ajuns la suprafață. Aici, s-a oprit o clipă şi și-a ridicat ochii spre cer. Nu se simțea în largul ei printre clădirile înalte, de sticlă, şi avea senzația că toată lumea îşi dă seama că locul ei nu e aici.

S-a uitat cu un pic mai multă atenție la oamenii care treceau pe lângă ea. Toți țineau capul în jos sau ochii lipiți de un ecran colorat şi strălucitor. Nu erau îmbrăcați mai bine decât ea. Chiar deloc. Erau toți în uniforma business casual, mai mult casual. Andreea ştia să recunoască hainele scumpe şi ce vedea în jurul ei nu intra în categoria asta. Ici-colo se vedea câte un țipăt de individualitate, câte o încercare de a ieşi din mulțime și de a trage o gură de aer înainte ca valul să acopere tot. O poşetă roz, un fular imens, un tatuaj la vedere. Dar chiar şi semnele de răzvrătire se încadrau în peisaj, previzibile, repetabile.

Andreea s-a scuturat, a mai verificat o dată pe ecranul ei strălucitor şi colorat adresa pe care o căuta şi a pornit mai departe. A reușit să își desprindă ochii de pe clădirile strălucitoare și să se concentreze pe elemente familiare – o covrigărie unde vreo șase persoane stăteau la coadă, doi colegi ieșiți la țigară, tocmai în stradă. Fata ținea strâns o ceașcă de cafea albă, de porțelan. Părea o scenă aproape suprarealistă, o femeie sorbind dintr-o ceșcuță elegantă de cafea, pe trotuar, printre sute de oameni în gri și în negru care mergeau mai departe, pe lângă ea, spre scaunele lor ergonomice și filtrele lor albe de cafea.

A ajuns repede la clădirea unde avea treabă, nu era departe. A privit cu neîncredere oamenii care intrau și ieșeau, trecând badge-ul prin dreptul aparatului mic de pe perete, care bipăia și contoriza fiecare mișcare, deși ușa era larg deschisă. Nimeni nu părea să ezite – mâna cu ecusonul se ridica automat și făcea mișcarea învățată pe dinafară, deși inutilă.

A doua zi dimineață, Andreea i-a mulțumit încă o dată Cerului pentru norocul pe care-l avea. Pentru că nu lucra în Pipera. Pentru că ea la birou nu avea nici pereți de sticlă, nici ecuson cu numele și cu o poză făcută într-o dimineață în care nu apucase nici să mascheze cearcănele. În timp ce își punea în geantă sticluța cu cafea, îi trecu prin cap că nu avea nici filtru de cafea la birou. Dar nu era o problemă – putea să își pregătească de acasă cafeaua așa cum îi plăcea – cu mult lapte și mult zahăr – și să o încăleazcă la microunde.

În timp ce conducea spre birou, își aminti încă o dată de mulțimea de oameni care se înghesuiau la metrou în fiecare zi. Se cutremură, mulțumi cerului că ea lucrează în centru și băgă în viteză, ca să mai înainteze patru metri, până la mașina din față. Prinsese deja semaforul de trei ori și nu avea de gând să îl mai prindă încă o dată. Chiar dacă asta însemna să intre în intersecție pe galben și să blocheze mașinile care traversau orașul alături de ea.

Trei sferturi de oră mai târziu, pe când se așeza pe scaunul ei ergonomic, cu cafeaua adusă de acasă, îi mulțumi cerului că ea nu avea aparat care bipăie și îți contorizează venirile și plecările. Sau întârzierile și pauzele lungi de masă, cum ar fi fost cazul la ea. Se apucă de treabă mulțumită, la biroul ei din centru, cu lumină de neon, cu un sentiment proaspăt înfiripat de libertate. Pe geam se vedea traficul de pe străduța din spatele clădirii. Sute de persoane stăteau la cozi în mașini, liberi, ca și ea.

Dacă îți place cum scriu și vrei să afli când postez ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (puțin mai sus, pe coloana din stânga).

*Sursă foto: pixabay.com