În ultima vreme, mă tot lovește o realitate: Dumnezeule, eu – EU – sunt mama cuiva. Ba mai mult – nu unul, ci doi oameni mici mă au pe mine mamă.
De cele mai multe ori, nu îmi vine a crede. Mi se pare că e vorba de altcineva, nu de mine. Dar deși mie mi se pare că tot 23 de ani am și mai e vreme de copilărit, am crescut în burta mea, am născut, am hrănit de la sânii mei nu unul, ci doi copii. Am grijă de ei, îi spăl și le fac mâncare sănănătoasă, pe care le-o și tai în bucățele mici și o aranjez în farfurii roz și verzi. Le tai unghiile, îi iau în brațe și le oblojesc zgârieturile, îi pup și îi alint când sunt supărați. Mă strigă „mama” prin casă. Bine, Emma mă strigă „mama”, Șerban mă strigă „tata”, pentru că deși nu taică-său l-a purtat în burtă 9 luni, l-a născut în lumea asta și de atunci se trezește cu el de 13 ori în fiecare noapte, se pare că ăsta-i cuvântul lui preferat.
Dar să revenim.
Fac toate lucrurile astea pe care le face o mamă, ba chiar de vreun an fac doar lucrurile astea. E clar că sunt mamă, chiar de-o vreme, chiar de doi copii. Atunci de ce nu mă simt eu mama cuiva?
Pentru mine, mama cuiva e așa, o ființă aproape supranaturală. E caldă, blândă, matură. Are toate răspunsurile și toate soluțiile de care ai putea avea nevoie. Orice problemă ar putea avea copilul ei, în brațele mamei lui găsește rezolvarea, alinarea, siguranța că va fi bine. Că orice, că totul va fi bine. Mama cuiva știe să facă supă de pui a la grec, sarmale, orice fel de prăjituri de casă și vreo opt feluri de tort. De fapt, poate găti și aranja pe platouri un meniu întreg de sărbători, singură, cu șapte aperitive și trei deserturi, iar la final poate sta la masă cu zâmbetul pe buze și părul aranjat. Mama cuiva merge la serviciu pe tocuri, îmbrăcată frumos, neapărat cu rochie sau cu fustă, cu mărgele la gât, rujată și parfumată.
Mama știe întotdeauna ce e bine și ce e rău.
Așa o vedeam eu pe mama când eram mică, așa mi s-a scris în suflet că trebuie să fie toate mamele de pe pământul ăsta.
Doar că eu nu sunt deloc așa.
Eu încă mă simt copil. Mie îmi place să mă trezesc târziu și să lenevesc în pat. Încă mai am momente când uit că, dacă vreau micul dejun, trebuie să îl fac eu, și pentru o clipă îmi vine să o rog pe mama să-mi facă un ceai de lămâie și un sandviș cu brânză. Dar îmi aduc aminte că eu sunt cea care trebuie să facă sandvișuri și ceai sau lapte cu cacao.
Eu încă mă simt tânără de tot. Îmi place să beau cafea tare, tare, îndulcită cu lapte și cu zahăr, și să fumez. Îmi place să mă uit la sitcom-uri și la seriale SF vechi. Sezoane întregi odată. Îmi place să mănânc tort de ciocolată la micul dejun și înghețată la prânz. Îmi place să citesc pe plajă sub umbrelă și să dansez în cluburi până dimineața.
Nu mai fac nimic din toate astea, desigur. Fie nu mai pot să le fac pentru că nu mai am timp, fie nu mai pot să le fac, pentru că sunt mama cuiva. Și mama cuiva trebuie să dea exemplu bun, nu?
Mama cuiva e sigură pe ea și împăcată cu ea însăși. Cum altfel ar putea să crească ea copii liberi și dezinvolți, cum să le sădească încrederea în ei și dragostea de oameni? Eu sunt timidă și sensibilă și acum câteva săptămâni am plâns pentru că s-a luat de mine doctorul de familie și mi s-a părut nedrept.
Apoi, eu sigur nu pot să gătesc o masă de Revelion cu 5 feluri, la care să am și invitați, și să fiu o doamnă elegantă la 12 noaptea. De fapt, dacă e să fiu complet sinceră, cred că nu pot fi o doamnă elegantă nici fără să gătesc alea 5 feluri de mâncare.
Mama cuiva își protejează copilul de toate relele lumii. Iar mie mi-e teamă să dorm noaptea singură în cameră. Dacă începe cumva omul să sforăie pe canapea la Emma, așteptând să adoarmă sfârleaza, îmi iau frumos perna din dormitorul comun și mă mut la loc la Șerban în cameră. Mda, exact. La noi copilul de 1 an mă păzește pe mine de monștri, nu invers.
E clar o disonanță cognitivă pe aici pe undeva, între cum mă simt eu și cum simt că trebuie să fie mamele bune. Și încă nu știu cum să o rezolv.
Dar apoi îmi dau seama că, oricât de mică, fricoasă și neajutorată mă simt eu, în ochii copiilor mei eu sunt Mama. Eu știu lucruri, eu pot face orice, pe mine se pot baza. Eu găsesc locul potrivit pentru piesele de puzzle rătacite, din cuptorul meu ies budinci cu fructe, eu le aduc o surpriză când merg la cumpărături. În brațele mele e bine. E siguranță. În brațele mele se vindecă bubele și se usucă lacrimile. Și, oare, nu lucrurile astea te fac să fii Mama cuiva?
Dacă vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (scroll up și îți apare un buton de Follow în colțul din dreapta jos ).
*Sursă foto: pexels.com.