Vară, vară, un’te duci?

Vară, vară, un’te duci?

Știți vorba aia cu „Nu apreciezi ce ai până când nu îl/o pierzi”, nu? Ei bine, se poate aplica și la lucruri surprinzătoare.

Eu am descoperit-o azi, în prima zi de toamnă. Am schimbat calendarul Emmei de perete (e foarte simpatic, schimbi în fiecare zi data, ziua săptămânii, activitatea, vremea, anotimpul, poți să potrivești și ceasul) și am realizat că a trecut vara. Pe lângă noi. Noi eram ocupați, ca de obicei, să ne ferim de Covid și să facem tot felul de treburi prin casă, prin curte și pentru un proiecto-vis care sperăm să fie gata în toamna asta. Și uite așa, s-a făcut septembrie.

Mie nu imi place deloc toamna. Mă deprimă îngrozitor, oricât de blândă ar fi ea. Începutul sfârșitului mi se pare mereu mai rău decât sfârșitul în sine. Măcar iarna mai ai o sărbătoare, un derdeluș, un viscol cât tu stai bine înfofolit la căldură. Toamna ai doar nostalgie și bucuria încă unei zile de vreme bună, care parcă ți-a fost dăruită deși n-o meritai.

Dar divaghez. Și doar voi nu mă citiți pentru epitete și descrieri de natură, așa că nu mă mai lungesc.

Ideea e că am făcut azi ce nu am făcut toată vara. Deși ar fi trebuit. Am luat o pătură mare, niște perne și copiii și ne-am așezat în mijlocul curții, la umbra unui prun cam desfrunzit. Am luat creioane colorate și un caiet, niște mașinuțe și ne-am făcut de cap. Am colorat, am discutat, ba chiar am stat și pe spate și am privit cerul de (încă) vară, vreo cinci minute. Mai mult nu se poate să stai prea relaxat că, na, copiii au cinci, respectiv aproape doi ani.

Oricum, mi-a plăcut. Nu a durat prea mult minunea, ca nu mai aveam mâncare. Așa că, după vreo jumătate de oră de răsfăț de-ăsta, i-am băgat pe ăștia micii în casă, la spălat legume (eu), uitat la niște desene (ei), tăiat carnea fâșii – fâșii (eu), cerut banane (ei), spălat banane (eu), aruncat banane pe jos (ei), tocat legume (eu), spălat funduri de copii (tot eu), tras ușa peste degetele de la picioare (ei), plâns (tot ei, dar până la urmă și eu) și tot așa.

La anul sper să țin minte să mă bucur de vară înainte să treacă. Mi-e dor de mare. Tare.

Dacă vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (scroll up și îți apare un buton de Follow în colțul din dreapta jos ).

*Sursă foto: Pixabay pe pexels.com

Cum împrietenești un copil carnivor cu legumele

Cum împrietenești un copil carnivor cu legumele

Ok, ovo-lacto-carnivor și mare pastofil

Mai întâi, să vă expun situația din farfuriile noastre. La primul Crăciun la care Emma a știut cât de cât de capul ei (adică pe la doi ani și jumătate), și-a dorit ca Moșul să îi aducă… paste cu sos. Oricât i-am explicat noi că își poate dori alte lucruri, poate o jucărie, o rochiță, o păpușă, o portocală, ea a fost de neclintit. Și-a dorit paste cu sos.

Vă povestesc asta nu ca să îi plângeți de milă bietului copil, căruia nu-i făcea și mamă-sa o farfurie cinstită de paste, de trebuia sărăcuța să i le ceară Moșului. Nu e cazul să vi se rupă sufletul, pe vremea aceea le mânca de minim 2 ori pe săptămână. Vă povestesc ca să înțelegeți că nu e un copil căruia să nu-i placă mâncarea.

Cu toate acestea, ave(a)m o problemă.

Prima dată când a luat o gură de spanac, a vomitat. Ne-am rugat de ea câteva luni să guste roșie. Să o guste, să ne înțelegem, nu să o mănânce. Deci „ia, mami, uite, muști un pic de tot, o mesteci măcar o dată, și dacă nu îți place, o scuipi aici, în șervețel”. A mâncat vara trecută o felie de castravete de la prietena ei, și încă se mai laudă cu asta. Când aude de ardei sau de dovlecei se dă jos de la masă și începe să alerge în jurul ei (al mesei), țipând: „Aaaaaa, mă mănâncă dovleceii/ mă mănâncă ardeiul!!”. Pe bune, chiar asta se întâmplă, nu exagerez nici cu o virgulă. Deci la legume situația e nasoală.

În afară de acestea (de legume, adică), Emma mânca destul de variat. A iubit dintotdeauna carnea, iaurtul și carbohidrații. Ar putea mânca paste cu sos (sănătos – roșii, busuioc și mirodenii), orez, pâine, carne, pește, ouă, supă, brânză și lactate, fructe destule, fără nicio problemă. Muuult mai variat decât taică-so, de pildă.

Unde era problema

Problema era la noi, ca mai toate problemele cu copiii. Ne apuca disperarea când o vedeam că nu se atinge nici cu vârful furculiței de grupe întregi de alimente. Ne lua cu fiori reci pe șira spinării când vedeam cum cântarul stă blocat la 14 kilograme lună după lună după lună. Ne țâțâia fundul când vedeam fetițe cu un an mai mici decât ea și mai grele ori mai înalte. Ni se părea, mai ales plecând urechea peste tot, că Emma nu mănâncă.

Și atunci lăsam deoparte toate principiile educate și documentate despre cum să-i creezi copilului o relație bună pe termen lung cu mâncarea. Și procedam la îndoaparea ca pe gâscă, în special cu supică și cărniță, că doar se știe că astea sunt cele două grupe alimentare de bază la copii. Cu jucării, cu povești, cu distracții.

Și, dacă am văzut noi că nu voia legume, nu am insistat, o vreme lungă. Cum să insistăm, dacă nici noi nu eram mai breji? Când la noi în farfurie era plin de carne și de cartofi, cum să vrea copilul sparanghel și salată de untișor? Și dacă noi tot știam că micuța nu se atinge de verzituri, la ce bun să facem mâncare separat doar pentru noi? Și, uite așa, cercul vicios ne-a prins de tot.

Există, totuși, speranță

De câteva luni bune, am început să facem eforturi susținute să schimbăm obiceiurile astea alimentare prostuțe de la noi din familie. Și, într-un timp destul de scurt, am văzut rezultate.

A început să guste din roșii. Am ajuns la două sferturi de roșii cherry, cu sâmburii scoși. Performanță. Îi place varza călită (cu asta ne-a lăsat mască). Mănâncă toți morcovii din supe, ba chiar și niște mazăre și niște boabe de fasole de prin supele minestrone. Îi plac supele cremă, preferabil de ciuperci.

E dispusă să guste lucruri noi în fiecare zi, ba chiar e curioasă la cele pe care nu le-a mai încercat.

Nu e mult, dar pentru noi este o îmbunătățire considerabilă.

Cum am făcut

  • Mai întâi, am diversificat meniul nostru. Am început să punem cât mai des pe masă și niște salată, o garnitură de legume, o mâncare de mazăre. Măcar o roșie tăiată, dacă nu era timp de altceva. A devenit mai ușor când a început să mănânce și Șerban mâncare solidă. Dacă preparăm pentru noi ceva ce Emma nu mănâncă, alegem pentru copii ceva potrivit pentru amândoi. Așa, facem doar două feluri de mâncare, nu câte patru, cum ni se mai întâmpla.
  • Am început să îi punem și ei în farfurie și câte un pic din lucrurile de care nu s-ar fi atins, în mod normal. La început a fost cu plânsete, până le luam de acolo. Nu doar că nu voia să le încerce, dar nu voia nici măcar să fie la ea în farfurie, chiar dacă îi spuneam că le poate da deoparte. Nu am forțat-o, am lăsat-o la început să le scoată pe un șervețel. Treptat, a acceptat să guste din câte o boabă de fasole sau un milimetru pătrat de ardei. La început, toate aveau aceeași soartă – ajungeau pe vârful limbii, apoi repede – repede în șervețel. Cu insistențe și perseverență, a început să ajungă și până în stomac câte un bob de porumb sau unul de mazăre.
  • Am redus numărul de dulciuri. Nu a avut ea niciodată liber la dulciuri, dar a avut o perioadă când mânca în fiecare dimineață, de exemplu, o bucățică de ciocolată. Dulciuri în principiu primește o dată la două zile, când își poate alege din două sortimente, câte puțin (de exemplu, o bucățică de ciocolată și un biscuite cu cremă; un jeleu și o bucățică de prăjitură de casă). La dulciuri mai facem și excepții, mai ales la ocazii sau când facem sau cumpărăm prăjituri. Iar pentru mine, o poftă puternică de negresă e considerată ocazie specială, deci vă puteți imagina că excepțiile sunt dese. Dar încercăm să nu mănânce nici în astfel de cazuri de mai multe ori pe zi sau la finalul mesei, ca desert.
  • Am scos gustarea de dimineață cu totul, pentru că oricum mâncăm târziu micul dejun. După-amiază încercăm să îi oferim doar o gustare de fructe, imediat după ce se trezește. Și cu fructele încercăm să diversificăm meniul, dar aici lucrurile sunt un pic mai simple. Are câteva fructe care îi plac tot timpul (mere, portocale, banane, căpșune, pepene galben), la care se mai adaugă diverse fructe care ba îi plac, ba nu vrea nici să le vadă în fața ochilor. Îi oferim prin rotație, cam două feluri de fructe pe zi.
  • Am mai încercat și cu păcălitul, dar nu e nici recomandat, iar la noi nici nu e eficient. Oricât am încercat eu să ascund dovlecelul în chifteluțe, brocolli-ul în souflé sau cartoful dulce în piure-ul de cartofi, se prinde imediat. Nu știe ea exact care e problema cu felul respectiv de mâncare, dar simte că nu e ca de obicei și nu îl mănâncă. Problema e că eu nici nu pot să o mint și s-a întâmplat de câteva ori să mănânce cu plăcere din ceva, apoi să mă întrebe cu ce l-am făcut. Și cum aude de lucruri de-astea gen „dovleac”, „stafide”, „kaki”, brusc își aduce aminte că, de fapt, nu e bună deloc prăjitura aia. Sau mâncarea. Frustrant până la cer și înapoi.
  • Am perseverat. Cu răbdare, fără pedepse, fără „mănânci mazăre, ca toată lumea, sau nu mănânci nimic”, fără „avem spanac și la cină, și la micul dejun, și la prânz, până mănânci spanac”.

După cum v-am zis, se văd rezultate. Poate comparativ cu un copil care e prieten cu legumele, progresele Emmei par minuscule. Dar, pentru ea, sunt pași uriași.

Nu deținem secretele creșterii unui copil care mănâncă de toate, sănătos și cu plăcere. Dar am făcut greșeli, le-am identificat, am învățat din ele, am căutat soluții. Ce vă pot spune este că, de cele mai multe ori, problemele pe care un copil le are cu mâncarea pornesc de la părinți. Și, deci, rezolvările tot acolo trebuie căutate. Cu răbdare, blândețe și respect pentru preferințele copilului.

Vă mai las un singur sfat: când simțiți că ajungeți, în timpul mesei, cu nervii la punctul de rupere, gândiți-vă cum v-ar plăcea vouă să înfulecați în momentul ăsta o farfurie mare cu varză de Bruxelles. Sau cu piele fiartă de pui. Sau cu ce nu vă place vouă deloc. Și mai aveți un pic de răbdare cu piticul, că are o viață întreagă în față. Să tot mănânce.

Dacă vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (scroll up și îți apare un buton de Follow în colțul din dreapta jos ).

*Sursă foto: Sharon McCutcheon pe pexels.com

Pizza în ziua de Ajun și tort de bezea stropit cu lacrimi și sudoare de Revelion

Pizza în ziua de Ajun și tort de bezea stropit cu lacrimi și sudoare de Revelion

Știți ce face o mamă relaxată în ziua de Ajun?

Vă zic eu (deși aș fi putut jura că n-o să intru niciodată în categoria asta): dă comandă de pizza la prânz, face puzzle-uri și construiește turnuri cu copiii, își face și unghiile, iar seara bagă rapid felul de mâncare preferat al copilului ăl mai mare – paste cu sos de roșii, gata în aproximativ 15 minute.

Știți cum e? De vis.

Simți și tu că e sărbătoare, ai energie să cânți colinde și entuziasm la rupt ambalaje de cadouri.

Bine, pentru toată relaxarea asta trebuie să îi mulțumesc mamei omului. Cam pe când eu lălăiam „Domn, domn, să-nălțăm” și mai potriveam o piesă de puzzle cu Rapunzel, ea cocea cozonaci într-un cuptor semi stricat, potrivea sarmalele de mirodenii și freca maioneza pentru salata boeuf. Sărbătorile mele liniștite au fost posibile pentru că pe 25 de dimineață, după ce ne-am trezit de voie, fără alarme de ceas, am plecat la Făgăraș, să petrecem, mâncăm și dormim acolo.

Ei, și de bine ce m-am relaxat eu de Crăciun și am fost o doamnă (mi-a rezistat 3 zile oja pe unghii neciobită, atât vă spun), de Revelion am zis să compensez. Și pe lângă fripturi și aperitive, să fac un tort. Nu orice tort. Un – pam – pam – pam – (bătăi de tobe pentru suspans) – tort de bezea.

Ar trebui să încep prin a vă spune că a fost primul tort pe care l-am făcut în viața mea. Nu e tortul meu preferat, dar e al omului, și pe deasupra și specialitatea lui maică-mea. Am zis, deci, să profit de faptul că vine mama la noi și să încep direct în liga mare.

Mai făcusem eu bezele cu câteva săptămâni în urmă. Deși respectasem temperatura din rețeta de pe net și din sfaturile mamei (100° C cu ventilație), după 2 ore, când bezelele ar fi trebuit să fie gata, abia prinseseră un pic de pojghiță deasupra. Nu m-am descurajat, am dat cuptorul mai tare și, încă patru ore mai târziu, pe când ar fi trebuit să mă duc la culcare, bezelele erau aproape gata. Un fleac, am zis atunci, inexplicabil. Mai fac și altă dată.

Așa că, pe 30 ianuarie, cu o zi înainte să mâncăm tortul, m-am pus pe treabă. Am efectuat două blaturi de tort și încă vreo 8 bezele și le-am băgat la cuptor. 110° C. O oră mai târziu, bezelele mele erau neschimbate, ai fi zis că doar ce le pusesem în tavă. Am dat cuptorul mai tare, le-am descântat și verificat din 15 în 15 minute, ba eu, ba mama, căreia nu îi venea să creadă că nu se petrece aceeași magie ca în cuptorul ei de acasă. După vreo 4 ore, au fost gata. Maro și lipicioase, cum nu îți dorești să-ți iasă nici bezelele pentru dușmani, darămite alea pentru om și copii.

Nu o mai lungesc. Cu diferite tenperaturi și setări la cuptor, cam asta a fost procedura și cu următoarele rânduri de blaturi și de bezele. Unele au ieșit prea maro și lipicioase, altele mult prea sfărâmicioase.

Nici cu crema nu a mers chiar ca pe roate. Îmi doream un ganache de ciocolată. Care ganache se face cu smântână pentru frișcă. Care smântână se pare că nu se mai găsește în niciun magazin în perioada dintre Crăciun și Revelion, când probabil fiecare gospodină prevăzătoare execută cel puțin două creme ganache și trei castroane de frișcă. Astea mai puțin prevăzătoare, așa ca mine, umblă cu limba scoasă din magazin în magazin, și până la urmă fac o cremă de unt cu cacao și gălbenușuri și trântesc niște frișcă la tub (rușinos, știu), direct pe felia de tort, în farfurie.

Ei, dar cum-necum, am făcut tort de bezea!

Omul a fost tare drăguț și l-a mâncat, și i-a plăcut până și Emmei, care este destul de pretențioasă la dulciuri.

Eu? Acum, că tot vine ziua mea, cred că dau o comandă de Pavlova undeva unde să plângă altcineva lângă geamul cuptorului. Dacă aveți recomandări de cofetării de pe lângă Brașov care fac lucruri mai deosebite, lăsați-mi un mesaj. Am de gând să continui 2020 mai degrabă cu oja neciobită decât cu bezelele lipicioase întinse prin cămară.

Dacă vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (scroll up și îți apare un buton de Follow în colțul din dreapta jos ).

*Sursă foto: Sydney Troxell pe pexels.com.

Cadouri de bucurat mame obosite

Cadouri de bucurat mame obosite

Vă zic de pe acum: articolul ăsta nu e cu siropoșenii, cu singurul lucru pe care mi-l doresc e să-i am aproape pe cei dragi. Pentru că asta e de la sine înțeles, toată lumea își dorește să fie cu oamenii iubiți și să fie sănătoși cu toții.

Nu e nici cu – oferă-i timp pentru ea. Stai tu două ore cu copiii, ca ea să poată să doarmă, să se spele pe cap și să își facă unghiile de la picioare. Pentru că sper că nu e nevoie să citiți asta pe un blog. Orice om are nevoie de un pic de timp pentru el, nu doar mamele și nu doar de Crăciun. Deci, dacă faceți parte din familia imediată a unei femei care are copii și o vreți întreagă la cap, faceți asta pentru ea în mod normal, da? Nu ca pe ceva special de Crăciun, de 8 Martie și de ziua ei. Deși sunt sigură că știați deja și nu mă așteptați pe mine să vă luminez. Așa, bun.

Nu e nici cu – ia-i ceva pentru femeia din ea. Nu uita că nu e doar mama lui Bombonică, are și ea nevoie de ceva pentru sufletul ei. Nu pentru că nu ar fi așa, normal că orice femeie se bucură să primească lucruri care îi plac. Cărți, de exemplu, dacă îi place să citească. Le va pune în bibliotecă și, de fiecare dată când va șterge praful de pe ele, va visa la momentul ăla când copiii vor crește, iar ea va avea timp de citit (în metrou, în drum spre serviciu, să nu ne facem iluzii de mai mult). Sau farduri, ca să aibă cu ce să mascheze un pic cearcănele, și să se facă și ea frumoasă la ședințele cu părinții și când iese cu soțul o dată pe lună. Un voucher la spa, ca să își exerseze abilitățile de negociere și de coordonare a programului soțului, soacrei și al maseuzei.

Ok, ok, glumesc, asta cu cadourile pentru sufletul ei e o idee foarte bună și o încurajez cu orice ocazie, fie că e Crăciun, 1 Mai sau ziua internațională a roșcatelor. Orice ocazie, serios.

Dar știți ce e o idee fenomenală? Vă zic eu, mamă obosită, ce m-a bucurat cel mai mult din vastul asortiment de cadouri de sub brad. Un aspirator vertical 2 în 1. Da, exact. Un fel de mătură electrică.

Eu, care până acum vreo 2 ani aș fi fost jignită să primesc cadou, cu orice ocazie, orice aparat electrocasnic. Păi ce, ăla-i pentru mine? E pentru casă, nu pentru mine. Un pulover roz pufos, ăla da, ar fi pentru mine. Un parfum dulce și ușor. Niște cercei cu pietre nestrălucitoare. Dar nu aspiratoare.

Ei, dragilor, timpul a trecut, copiii s-au înmulțit, firmiturile ne-au cotropit, iar aspiratorul ăsta mi-a bucurat sufletul. Deci intră la cadouri așa, doar pentru sufletul ei.

Și știți de ce? Pentru că nu mai trebuie să dau cu mătura pe covoarele din bucătărie câte 20 de minute, ca să nu mănânce Șerban firmituri vechi de câteva zile (mănâncă orice găsește pe jos, deși vă jur că îl hrănesc cât și când trebuie). Nu mai trebuie nici să scot matahala de aspirator din cutia lui, să asamblez furtun, țeavă, perie, să bag în priză și să chem încă două persoane să țină de covoare, pentru că turbina asta de avion care mi-a fost vândută pe post de aspirator le ia pe sus și la cea mai mică viteză de aspirare. Nu mai e nicio tragedie când uit să scutur fața de masă și vreau să o întind la loc, făcând astfel să plouă cu firmituri în toată bucătăria. Nu mă mai enervez când Emma mănâncă biscuiți pe canapea sau când deschide ascuțitoarea pe covorul din sufragerie, care se umple instant de resturi mici și multicolore de creioane colorate. Nope. Iau frumos aspiratorul minune, dau față-spate de câteva ori și am rezolvat problema. Doar că nu mă fardez, aranjez și nu îmi pun hainele bune, de vizită, înainte să dau cu el, în rest e fix ca într-o reclamă de la tv.

E super ușor, aspiră bine, nu face zgomot mult, îl poate manevra și Emma fără probleme. Are și aspirator mic, de mână, numai bun de strâns firmituri de pe canapea. Îmi place mult, în caz că nu v-ați prins până acum.

Și ca să nu credeți că m-a plătit cineva să fac reclamă aspiratoarelor verticale, vă zic că un cadou cu factor de fericit mămici cam la fel de mare este și mașina de spălat vase. Și poate cu vreo două niveluri mai jos, dar tot cu un scor foarte bun, un filtru care transformă apa ta de la robinet în apă numai bună de făcut ceai, supă, limonadă, sau chiar doar de hidratat mame obosite și copii mici.

Vă promit că vă scriu și de cadouri mai de domnișoară, nu doar de gospodină. Am primit și de-astea, nu vreau să îmi plângeți de milă, nu e cazul. Acum vă pup, mă duc să mă fac că am uitat să scutur fața de masă. Așa, doar de drag.

Dacă vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (scroll up și îți apare un buton de Follow în colțul din dreapta jos ).

*Sursă foto: pexels.com.

Cum aducem, de fapt, spiritul Crăciunului în casele noastre

Cum aducem, de fapt, spiritul Crăciunului în casele noastre

De când am devenit responsabilă pentru Crăciunul de poveste al altor oameni (care sunt, întâmplător, copiii mei), m-am tot gândit cum să abordez situația. Cum să-l fac chiar să fie de poveste. Pe unde umblă spiritul ăsta al Crăciunului și cum să-l momesc și la noi în casă. Cum să fac ca, atunci când aud de Crăciun, copiii mei să simtă căldură-n suflet, miros de cozonac și portocale, iubire, bunătate, recunoștință și altele tot la fel de dulci.

Bine, pe aia cu mirosurile să zicem că știu cum s-o rezolv (teoretic, că practic nu am de gând să frământ cozonaci deocamdată, cu doi copii mici și un pui de cățel cu care aș prefera să mă joc; încă mă gândesc dacă merge să mai bag vreo 10 minute la cuptor cozonacii cumpărați, doar pentru efectul olfactiv). Mai rămâne asta cu căldura-n suflet, Crăciunurile întipărite în mintea puilor de om, tradiții de familie, daruri simple și altele. O nimica toată.

Aș vrea ca ai mei copii să aștepte cu nerăbdare Crăciunul din motive independente de Moș. Nu de alta, dar după cum știe orișice părinte, e foarte ușor să te lași dus de val și să umpli debaraua cu cadouri – două mai mari, cinci mijlocii și vreo opt mai micuțe – pentru fiecare copil. Ai parte apoi de vreo jumătate de oră de despachetat frenetic și de chiote încântate, câteva ore de joacă, apoi cadourile se pierd printre restul sutelor de jucării, cărți și haine care amenință să te înghesuie afară din propria casă. Deci căutam ceva care să facă sărbătorile memorabile în afara sacului lui Moș Crăciun.

Am făcut toate lucrurile mărunte – am împodobit bradul împreună, am pus colinde românești, i-am desenat scrisori lui Moș Crăciun. Am adoptat și cățelușul rătăcit care a scheunat ore întregi înghețat sub mașina unui vecin, de unde nu voia să iasă.

Și m-am gândit la copilăria mea. La ce mi-a rămas mie viu în amintire din multele Crăciunuri petrecute în casa alor mei. Și am realizat că nu țin minte mare lucru. Deși și eu primeam tot felul de cadouri sub pom, deși mama făcea mereu tobă, caltaboș, sarmale și cozonac, țin minte puține lucruri.

Evident, elementul central al fiecărui Crăciun era bradul, pe care tata îl căra în fiecare an din piață; odată băgat copacul în casă, ne extaziam cu toții timp de aproximativ zece minute și îl decretam cel mai frumos brad pe care l-a luat vreodată. Apoi se agita un timp care mie mi se părea nesfârșit ca să îl fixeze în suportul ruginit în care niciodată nu încăpea. Mama aducea cutiile prăfuite cu globuri colorate de sticlă, și eu îl împodobeam. La sfârșit, venea tot tata să pună steaua în vârf și luminițele printre crengi (țin minte și niște suporturi de lumânărele care se puneau tot în brad – Dumnezeule, cred că alea sunt coșmarul oricărui pompier).

Dar în afară de împodobitul bradului, mi-au mai rămas clare în minte doar două Crăciunuri. Ambele, petrecute cu verișorii mei.

Să vă explic. Eu am mulți verișori, majoritatea cu mulți, mulți ani mai mari decât mine. Ei, dar am și un set cam de vârsta mea – doi băieți (unul cu doi, altul cu trei ani mai mare decât mine) și o fată (cu trei ani mai mică). Din păcate, locuiam la o distanță de peste 200 km, și nici noi, nici ei nu aveam mașini. Vă imaginați, deci, că nu ne vedeam chiar la fiecare două weekenduri.

De la unul dintre Crăciunurile astea două mi-a rămas întipărită în minte imaginea a patru treninguri împăturite frumos, sub bradul nostru din sufragerie. Patru treninguri, pentru cei patru verișori. Pe atunci cred că nu apăruse încă moda pungilor de cadou, iar ai mei nu au fost niciodată pasionați de lucru manual și împachetat cadouri, așa că treningurile erau așezate direct sub pom, presărate cu ace de brad portocale și mandarine.

De la celălalt mi-a rămas în minte bradul lor împodobit, plin de globuri, beculețe, și ambalaje goale de bomboane. Cei doi băieți năzdrăvani le mâncaseră pe toate, apoi, ca să nu-i certe părinții, răsuciseră staniolul la loc, ca să pară că bomboanele cu fondant sunt încă acolo.

O fi întâmplător că singurele Crăciunuri întipărite bine în memoria mea de copil mic sunt astea două? Eu zic că nu.

Mi-au rămas în minte pentru că au avut ceva cu adevărat magic – pe verișorii mei. Părinții lor, lume multă în jurul mesei, gălăgie, înghesuială noaptea în camere prea puține pentru atâtea suflete, certuri pe bomboane, coji de portocale, treninguri asortate și cozonac cu nucă.

Așa aducem, de fapt, spiritul Crăciunului în casele noastre. Nu umplând sacii de jucării, ci încărcându-ne sufletul cu oamenii dragi, fie ei prieteni sau familie, apropiată sau îndepărtată. Ăsta-i sfatul copilului din mine. Dacă aveți cum, petreceți-vă sărbătorile în înghesuială de suflete calde. Avem timp tot restul anului să dormim fiecare-n patul lui și să nu ne lovim coate-n coate la masă.

În săptămâna care urmează, ghidați-vă după regula asta: cu cât e mai mare înghesuiala, cu atât mai mare va fi magia în ochii copiiilor voștri.

Dacă vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (scroll up și îți apare un buton de Follow în colțul din dreapta jos ).

*Sursă foto: pexels.com.

Baia care n-a mai fost să fie

Baia care n-a mai fost să fie

Încă de pe vremea când eram mică și trebuia să o chem pe mama să mă spele pe cap, și până am început și eu, la rândul meu, să șamponez păr fin și moale de copilă, băile lungi și fierbinți au fost răsfățul meu. Momentul meu de relaxare. Locul meu de vindecare.

Mai ales iarna, când ajungeam acasă de la serviciu înghețată până în străfundul sufletului. Umpleam cada cu apă fierbinte și mă puneam la înmuiat vreo oră bună, până când simțeam că aburii fierbinți au gonit și ultimul firicel de ger din degetele de la picioare. Nu degeaba aveam noi cel mai mare consum de apă din bloc. Eu cu omul făceam mai multe băi și dușuri fierbinți decât familie cu doi bunici, trei copii și-un câine.

Deci asta era plăcerea mea de iarnă, momentul meu preferat din zi. Zic era, ați observat, da?

Ar mai fi și acum, vă dați seama. Doar că, de când s-au întâmplat copiii, n-a prea mai fost să fie.

Cum, se vor întreba cu ochi mari de căprioară cei care încă n-au copii pe-acasă, în patru ani și jumătate chiar să nu reușești să faci o baie? În timpul ăsta, mamele de pretutindeni vor încuviința ușurel din cap, cu un zâmbet trist și cu gândul la plăcerile pentru care nici ele nu au mai reușit să-și facă timp de niște ani.

Dar nu, dragilor, nu spun că nu am mai făcut o baie ca lumea (adică lungă, fierbinte și neîntreruptă) de patru ani și jumătate. Spun că au trecut mai bine de cinci ani.

Și nu pentru că nu am încercat.

Să vă spun cum de nu a mai fost să fie.

Nu știu câți dintre voi știu partea asta, dar când ești gravidă se recomandă să eviți băile fierbinți. Temperaturile ridicate îi pot face rău mititelului din burtică, deci fără saună și altele asemenea. Cum la Emma am respectat toate sfaturile și indicațiile date de doctor sau de site-uri mai mult sau mai puțin credibile de pe internet, de cum am văzut testul pozitiv mi-am luat la revedere de la majoritatea lucrurilor care îmi făceau pe atunci viața frumoasă – vin, cafea, țigări și, iată, băi fierbinți. Urma să fie doar pentru o perioadă scurtă, credeam eu cu naivitate, și le povesteam prietenilor cum de-abia aștept să se nască Emma, ca să pot bea un pahar de vin roșu, sec, în cadă. Haha. Ha. Ce copil frumos și naiv eram.

Când bebelușul simte că încerci să te relaxezi

După ce a venit Emma, după ce ne-am mai dezmeticit noi și a început să ni se ridice un pic vălul de pe ochi, deci după vreo 5-6 luni, am zis că e momentul să mă relaxez și eu. Cu Emma proaspăt pusă la somn, omul pregătit să meargă la ea dacă se trezește, baia plină, cartea alături, ați zice că succesul era garantat, nu? Nu.

Vedeți voi, copiii mici au niște antene speciale, care îi avertizează când mama încearcă să se relaxeze. Tot antenele astea sunt responsabile și să dea alarma când părinții sunt pe cale să facă sex, dar despre asta povestim altă dată.

Ei, și așa se face că Emma se trezea plângând de îndată ce mă cufundam eu în cadă sau fix când eram cu șamponul în cap. Omul încerca să o calmeze, dar Emma era lipită de mine și de țiți în perioada aia, deci fără țiți nu prea avea cum. Iar o baie care să fie acompaniată de plânsete cu suspine și care să fie relaxantă încă nu am întâlnit.

După ce ți se întâmplă de câteva ori să legeni copilul prin cameră pe întuneric cu un prosop ud în cap, după ce vezi cum, cu cât îți îngheață ție mai tare capul, cu atât face și ăla micul ochii mai mari, nu-ți prea mai arde de băi de-astea relaxante. Sari repede în duș când adoarme cel mic și te rogi să ai timp să te și clătești de șampon și să te și usuci. Cu ocazia asta am aflat că există și balsam leave-in, cu care te dai după ce te usuci. Asta în caz că e o seară bună și apuci să ajungi la pasul ăsta cu uscatul.

Nu-i nimic, mi-am zis, n-a fost să fie iarna asta. Nu intră iernile în sac și nici nu se termină apa caldă la bloc.

Cum era și firesc, până la urmă Emma a crescut, trezirile nocturne s-au rărit, ocaziile de relaxare și răsfăț au reînceput să apară. Dar noi, noi știți ce-am făcut? Ne-am mutat la Brașov. Într-un apartament superb, cu vedere la munte și cu un singur cusur: nu avea cadă. Dap. Un an am stat așa, ca sălbaticii, doar cu duș.

Apoi au venit Șerban și mutarea la casă. Casă cu o cadă mare și cu presiunea mică la apă dar na, nu le poți avea pe toate.

Când copilul mai mare vrea și el să se relaxeze cu tine

Iarna trecută, după ce mi s-a vindecat tăietura de la cezariană, mă pregătesc de baie. Șerban era cu buna, Emma cu tati, cada plină cu apă fierbinte, cartea pregătită, zic să mai fac încă o aroganță – îmi pun și o mască de față coreeană, să-mi șteargă ultimele luni de nesomn de pe față.

Mă cufund în apă. Aaaaaaahhh. Extaz. Fericire. Uit de cartea de pe marginea căzii, închid ochii și mă scufund cu totul în apa fierbinte.

În momentul următor, Emma, căreia probabil îi vibrau antenuțele alea de care vă povesteam, trântește ușa de perete și face niște ochi mari, mari: Mami? Ce faci?! Nu apuc să răspund, că se întoarce pe călcâie și o zbughește din baie, lăsând ușa larg deschisă și un norișor de praf în urmă, ca în desene. Ok, poate norișorul a fost doar în capul meu. Pfiu, a fost cât pe-aci, mă gândesc. Nu am apucat să gândesc și că data viitoare trebuie să nu uit să încui ușa, că Emma era înapoi. A aruncat un braț de jucării în cadă peste mine (printre care și un camion mare de plastic cu remorcă), și-a tras repede tricoul peste cap și țopăia într-un picior, în timp ce încerca să își scoată șoseta din celălalt picior: Mami, fac și eu baie cu tine. Pot? Pooot? Poooot?

Nu m-a lăsat inima să-i zic că nu. Așa că baia mea relaxantă s-a transformat în joacă cu mașinuțe, ponei și prințese, stropi de apă-n ochi și multe negocieri să mai și ieșim, la un moment dat. După asta, de fiecare dată când auzea apa de la cadă curgând, Emma apărea cu brațul de jucării și cu un rânjet fericit. Până la urmă, am lăsat-o pe ea să facă singură baie cu jucăriile, e mult mai simplu din punct de vedere logistic dacă eu sunt uscată și îmbrăcată când trebuie să o spăl, usuc, îmbrac și pe ea.

Lasă să se bucure și copilul, mi-am spus, oi mai apuca eu să fac baie în pace, fără să îmi plângă Emma pe la ușă. N-a fost să fie nici iarna aia.

Când copiii te lasă-n pace, dar tot nu e să fie

Ei, și acum vreo două săptămâni, că tot a venit frigul, mi-am adus și eu aminte că parcă-aș face o baie. I-am anunțat pe toți cei trei membri ai familiei că, fie ce-o fi, eu fac baie. Singură. Am pus dopul la cadă și am dat drumul la apă, să se umple cât mai fac eu una-alta prin casă (v-am zis că presiunea de la apă nu e chiar optimă). Mă mai învârt un pic, mai strâng niște haine aruncate de Emma în fix mijlocul camerei, mai îndrept o pilotă pe pat, mai împăturesc niște body-uri de băiețel și mă duc să văd ce face apa mea, să nu fie prea fierbinte. Bag mâna în cadă, apa – călâie. Bag mâna și sub jetul care curgea de la robinet, apa – rece. Dar rece. Nu se poate, mă gândesc, nu azi, nu acum.

Noi avem o centrală pe lemne și un boiler electric. Lucrurile astea două lucrează împreună într-un mod pe care încă nu am încercat să îl înțeleg, ca să ne facă nouă aer cald în casă și apă fierbinte în cadă. În mod evident, ceva nu funcționa. Mă duc la om, mă plâng, se duce la centrală și face el ceva ce numai el ar ști să vă povestească, cert e că vine înapoi și îmi zice că se încălzește apa, în curând ar trebui să am cu ce să fac baie. Dau drumul apei reci din cadă să se scurgă, mă mai învârt prin casă, dau iar drumul la apă, de data asta fierbinte, mai aranjez două haine în dulap, aliniez cartea mai bine pe marginea căzii și zic – hai că intru de acum, că nu mai am prea mult timp de baie, imediat trebuie să ies să fac clătitele cu aluatul din frigider.

Mă bag în cadă, apa cam de 8-9 centimetri, așa, pe fundul căzii. Mă întind cât de mult pot, să intre cât mai mult din mine sub apă, îmi iau cartea și încep să citesc. Din când în când, mă mai stropesc și pe burtă cu apa de pe lângă mine, că apa nu ajungea până acolo, și mi se făcuse deja pielea de găină. Mai dau o pagină, mai dau două, apa din cadă nu creștea deloc. Înjur încă o dată în gând presiunea scăzută la apă, mă gândesc să vorbesc cu omul să găsim o soluție totuși, mă mai stropesc un pic cu apă, mai dau o pagină. Frigul mă lua tot mai tare, iar apa părea să scadă, nu să crească. Până la urmă realizez că ceva nu e în regulă și mă ridic. Normal că apa nu creștea, lovisem cumva dopul cu piciorul și apa se scurgea din cadă implacabil, mai repede decât se umplea.

Aș fi râs de ironia situației și de felul în care înjurasem eu presiunea scăzută și nu pe mine, care mă autosabotasem, dacă nu mi-ar fi fost frig și nu s-ar fi făcut deja foarte târziu. Am pus dopul și am mai stat 5 minute, timp în care apa a urcat cam până pe la jumătatea coapselor, așa, și am ieșit din cadă înainte ca oasele bazinului meu sau coastele să apuce să se scufunde vreo clipă în apă.

A fost o problemă cu centrala, nu se mai întâmplase până atunci, ce puteam să mai zic? N-a fost să fie.

Ieri seară, după câteva nopți și zile nedormite din cauză de măsele care-i ies lui Șerban și un virus care-l supără tot pe săracul Șerban, zic gata. E și buna aici, e devreme, eu în seara asta fac o baie fierbinte, fie ce-o fi. Atâta lucru merit și eu.

Anunț iar toată familia, las instrucțiuni legate de prepararea cinei, pun dopul în cadă, dau drumul la apă. De data asta o și verific – fierbinte. Buuun. Pățită de data trecută cu baia în cinci degete de apă pe fundul căzii, de data asta nu mă grăbesc să intru. Strâng nișe rufe uscate de pe sfoară, le împăturesc și le pun în dulap. Arunc un ochi în baie, cada era pe jumătate plină. Îmi sticlesc ochii și îmi râde sufletul ăsta neîmbăiat de-atâta vreme, îmi iau cartea la care tot citesc de vreo două luni (pentru că sunt rare ocaziile când apuc eu să citesc carte pe hârtie), mai vorbesc o dată cu buna despre masă, îi mai spun o dată Emmei că nu, nu poate să facă și ea baie cu mine, îmi iau cu mine un baton de ciocolată cu mult cocos primit de la Moșul și încui ușa băii.

Cada e plină, mă dezbrac și mă scufund în apă. Hmmm. E bine, dar nu e chiar așa fierbinte cum îmi place mie. Asta e, zic, lasă că apa fierbinte nu face bine la ten. După câteva pagini, simt că începe să se răcorească prea tare apa, totuși. Scot dopul, de data asta voluntar, ca să se scurgă din apa rece, și dau drumul la apă fierbinte. Surpriză. Pe țeava de apă caldă vine tot apă rece. Dar rece, nenică, nu că nu era fierbinte.

Opresc apa, închid ochii, trag aer adânc în piept și mă scufund la loc în apa tot mai călâie. Nu-i nimic, mă gândesc, probabil s-a terminat apa caldă și mai durează un pic până se face alta. V-am zis că nu știu exact cum funcționează centrala noastră, da? Mă bag toată sub apă, poate așa pare mai caldă, și mai citesc un pic.

Mai dau câteva pagini, mai încerc apa. Nici gând de fierbințeală sau de căldură, măcar.

Ies din cadă cu apa de pe pielea mea de găină șiroind rece pe gresie și deschid, tremurând, ușa de la baie. Îmi strig necazul, sperând că mă aude omul și că face el iar ceva magie și-mi încălzește apa. Omul verifică, timp în care eu mă bag la loc, că parcă tot mai cald era în apă decât așa, udă, prin baie. Peste două minute, îmi zice să mai aștept un pic, că se face imediat apa caldă.

De așteptat, aș fi așteptat eu, că nu mă grăbeam nicăieri, dar mă luase bine frigul. Îmi udasem deja părul, care era plin de sirop de febră cu gust de căpșune, lacrimi și muci de la junior, de cu o seară înainte, deci chiar trebuia spălat temeinic cu șampon. După cinci minute lungi, lungi de tot, a început să vină și niște apă caldă. M-am spălat repede pe păr, pe corp, m-am șters și am ieșit.

Deja bănuiesc că Universul nu vrea ca eu să mă bucur de o baie fierbinte. Cine știe, poate că dacă se întâmplă asta, face vreo stea implozie, planete întregi se ciocnesc și se transformă-n praf, poate bebeluși încep să plângă fără motiv și pui de pisică sunt abandonați. Ceva rău trebuie să se întâmple, altfel de ce mi-ar pune Universul bețe-n roate ori de câte ori vreau și eu să îmi înmoi oasele o jumătate de oră în apă fierbinte?

Nu-mi spuneți, că știu și eu. Pur și simplu, n-a fost să fie.

Dacă vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (scroll up și îți apare un buton de Follow în colțul din dreapta jos ).

*Sursă foto: pexels.com.

Prietenelor fără copii

Prietenelor fără copii

Femeile care rămân prietene cu mamele de copii mici sunt rare, dar minunate. Merită aprecierea noastră și recunoștința tuturor membrilor familiei. Ar merita și câte un cadou din când în când, așa, fără niciun motiv. O porție mare de înghețată de la Emilia. Un buchet de flori trimis la birou. O felicitare făcută de tine, om mare, din cartonașele, hârtia creponată, sclipiciul și stickerele cu care te joci toată ziua cu cei mici. Asta pentru că o prietenă bună nu doar că este drăguță și decorativă prin pozele de la ocazii, ci joacă și un rol important și activ pentru sănătatea mintală a proaspetelor mame.

Bine, poate nu le dăm și felicitarea, că nu au ce să facă cu ea. Să fim serioase, dacă nu e făcută de copilul tău (și de cele mai multe ori chiar și dacă e făcută de copilul tău), nu are cum să îți placă bucata aia de carton în 12 culori pastelate, dezlipită la un capăt și înnecată în sclipici. Dar te simți prost să o arunci, așa că ajunge într-un sertar, de unde o vei scoate și băga la loc la fiecare curățenie generală, de când o primești și până la sfârșitul timpului.

Dar divaghez.

Știți de ce sunt extraordinare femeile astea? Din două motive mari:

1 – Pentru că, să fim sincere, mamele sunt niște prietene îngrozitoare. Nicio mamă, mai ales de copii mici, nu va câștiga vreun premiu de cea mai bună prietenă (poate doar din partea fetiței ei de 6 ani, dacă-i norocoasă). Și asta pentru că:

  • Deși stă la vreo 15 minute de tine, mama pare să trăiască pe un alt fus orar. De fiecare dată când vrei să dai de ea în timpul zilei, cineva din familia ei doarme. Ora de culcare de seară e 6:47 (serios?!). Îți răspunde la mesaje la 3 dimineața, ca pe vremea când sprijineați împreună pereții blocului la întoarcerea din club. Doar că acum ea e singura trează și cu chef de vorbă în creierii nopții, în vreme ce tu ești un membru productiv al societății și te trezești de dimineață să te duci la serviciu.

  • E mai ușor să dai de un operator uman în call centerul virtual de la Vodafone decât de ea. Telefonul îl are mereu pe silent, să nu îl deranjeze pe ăla micu’ la somn, la supt, la masă, la băiță. Sau să nu cumva să sune și să îi amintească celui mare de existența lui, a telefonului și, implicit, a Internetului și, implicit, a milioanelor de clipuri cu desene, cu muzică nepotrivită, cu Baby Shark, cu alți copii care se joacă cu plastilină. Sau să nu cumva să sune fix în alea 4.7 minute cât ațipește și ea cu ăla micul. Îți zice însă, în mod repetat, că poți să o suni sau să îi scrii când vrei tu, că îți răspunde ea de îndată ce poate. De parcă sunatul în sine e scopul. Așa, pe sistemul „hai pe la noi, că nu suntem acasă”.

  • Mereu intervine ceva. Spun „ceva”, dar știm cu toții că, de fapt, „ceva-ul” ăsta este un „cineva”, și acest „cineva” este copilul. Ăla micu’ are un talent formidabil de a mirosi de la un kilometru când mamă-sa are vreun plan care nu îl implică și pe el. Va face tot ce poate ca să rămână lipit de ea ca timbrul de scrisoare. Și uite așa face febră chiar când trebuia voi să ieșiți la cafea. Sau se închide grădinița în ziua pe care trebuia să o petreceți la Therme. Sau bagă un plâns cu sughițuri fix când ți-a răspuns maică-sa, printr-o minune, la telefon. Și uite așa mama anulează mai multe planuri decât apuci tu să faci.

  • E foarte probabil să lipsească la evenimente care, pentru tine, sunt foarte importante. Și pentru ea sunt la fel de importante, dar s-a nimerit să nască fix în săptămâna în care tu te măriți. Sau copilul i se perpelește cu febră de cauze necunoscute chiar de ziua ta. Sau avea telefonul pe silent (vezi mai sus) fix când tu aveai nevoie să vorbești cu cineva atunci, nu la 4 dimineața, când îți va răspunde ea înapoi. Și ea suferă că nu poate fi acolo, cu tine, dar nu mai este stăpână pe timpul ei vreo câțiva ani de-acum înainte.

  • Vorbește mult, mult, mult despre copii. Dacă sunt foarte mici copiii, e posibil să vorbească doar despre asta. Cu variațiuni pe temă, dar tot din sfera casnică – mâncare, curat, spălat, culcat. Și de la capăt. Oricât de drăgălașe și exotice ți se păreau la început poveștile despre gângureli de bebeluș și meniuri de diversificare, orice om normal la cap are o limită. Și, odată ce trece de ea, e perfect acceptabil ca omul ăsta normal să ruleze în minte ultimul episod din Game of Thrones (sau la ce s-or mai uita acum oamenii care au o viață), în timp ce mama îi povestește pentru a zecea oară ce mâncăruri a mai refuzat bebelușul și la ce controale trebuie să îl mai ducă.

  • Aveți tot mai puține lucruri în comun. În vreme ce viața ei se învârte placid pe spirala copii – casă – copii – casă, viața ta este plină cu alte lucruri. Pe care e posibil să le fi avut în comun la un moment dat, sau e posibil să fie noi și pentru tine. Oricum, lucrurile care vă mai leagă sunt mai mult din sfera trecutului sau a afinităților de personalitate și mai puțin din sfera activităților curente.

2 – În ciuda faptului că mamele sunt niște prietene de cacao, au mare nevoie de voi.

Au nevoie de cineva care să le aducă aminte că, înainte de a fi mame, au fost și încă sunt și ele femei. Că mai aveau și ele și ar mai putea avea, din nou, și alte preocupări în afară de jucat cu plastilină, schimbat scutece și făcut tocănițe. Că au și ele (sau ar trebui să aibă) gânduri, preocupări și activități care sunt doar ale lor, nu sunt ale lor și ale familiei.

Au nevoie de cineva care să fie acolo pentru ele, chiar dacă doar ca să le asculte. Sau mai ales pentru asta. Cei din familia apropiată au tendința să asculte pentru a oferi soluții, sau să ia lucrurile personal și să nu înțeleagă că, uneori, mama are nevoie doar să se plângă că îi este greu. Nu să dea vina pentru greul ăsta, nu să caute să dea altuia greul ei, nu să înceapă discuții lungi și încărcate. Doar să își scoată lucrurile din sistem.

Au nevoie de oameni în jurul lor. Unul din lucrurile care le lovește cel mai puternic pe proaspetele mame este singurătatea. Paradoxal, deși fizic nu mai sunt singure nici măcar la budă, se simt izolate în noua lor viață. Tocmai pentru că trăiesc pe alt fus orar, pentru că nu mai apucă nici să răspundă la telefon, pentru că nu pot fi acolo la petreceri sau ieșiri. Prieteni vechi dispar pe rând, subtil, de nici nu își dau seama când s-au făcut luni de când nu au mai vorbit. Iar prietenii care rămân nu par să fie prea interesați de noua lor viață. Tocmai de-asta, o prietenă care rămâne pe bune este de neprețuit.

Deci, dragile mele, dacă aveți vreo mamă de copii mici în jur, iertați-o că nu v-a mai sunat de-o vreme și dați-i voi un telefon. Povestiți-i de viața voastră, vă garantez că de-abia așteaptă să audă și altceva în afară de poezii de grădiniță și țipete de bebeluș. Chemați-o la un suc sau la o gogoașă, și nu vă supărați dacă reprogramează de 3 ori înainte să reușească să vină. Face și ea cum poate mai bine.

Iar voi, mame dragi, dacă aveți în jur o prietenă care a supraviețuit mămiceniei voastre, trimiteți-i o cutie cu eclere. Răspundeți-i mai des la telefon. Povestiți-i și despre altceva în afară de muci și rețete ecologice de scos petele din haine mici. Sau trimiteți-i articolul ăsta și spuneți-i că v-ați gândit la ea :).

Dacă vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (scroll up și îți apare un buton de Follow în colțul din dreapta jos ).

*Sursă foto: pexels.com.

Nopțile mele gri

Nopțile mele gri

Știți nopțile alea lungi? Nopțile în care, în ciuda oboselii, sau poate tocmai din cauza ei, ești singura ființă trează din casa ta plină. Aproape simți cum se țes vise și se bat gene de copil în jurul tău, cum scârțâie arcuri de saltea când se întorc trupuri somnoroase și cum respirații adânci se transformă în sforăituri ușoare. Nici câinele nu mai latră, nici vântul nu mai bate.

Numai mintea ta aleargă, aleargă, aleargă. Stai nemișcată în pat, cu ochii strâns închiși, cu un braț aruncat peste o ureche, parcă inconștient ar vrea să blocheze liniștea adâncă, și cu gândurile zbătându-se prin unghere uitate ale trecutului.

Știi și tu că nu e bine să stai în pat așa, momâie, când nu poți să dormi. Că ar trebui să te ridici, să îți faci un ceai de tei și să citești câteva pagini dintr-o carte adevărată, preferabil plictisitoare. Pe hârtie care foșnește când dai pagina, nu pe device-uri care te țin trează când tu ar fi trebuit de mult să dormi.

Doar că tu știi și că mai ai cam 38 de minute până se trezește copilul mic să-i dai lapte cald, de sân, și cam 6 ore până se trezește copilul mare, să îl speli pe dinți, să-i dai drumul la desene și să-i pregătești micul dejun. Așa că nu ai tu timp de ceaiuri și de cărți adevărate. Strângi și mai tare din ochi și încerci să aduci gândurile acasă, în pat. Începi să faci liste – ce mâncați a doua zi, ce mai trebuie să cumperi, ce haine ai de băgat la spălat, cum vrei să redecorezi dormitorul. De-astea care de obicei te adorm în 2,6 minute. Dar nu și în noaptea asta.

Începe copilul mic să se foiască. Normal, exact când parcă te luase un pic somnul. Încerci să gândești pozitiv, că ai citit peste tot că așa trebuie să-ți trăiești viața, cu ochelarii roz pe ochi. E bine că se trezește acum, îl pui un pic la sân, după care poate adormiți amândoi. Cu puțin noroc, mai ai vreo 5 ore până se trezește și copilul mare, și poate te mai trezește o singură dată ăsta micul.

Doar că tu nu adormi. Auzi câinele vecinilor lătrând, niște piciorușe de șoricel grăbind prin pod și respirația regulată, cu miros de lapte, a bebelușului. Speri că șoricelul nu se înfruptă fix din cutia cu hainele tale de vară. Ar putea să încerce cutia cu hainele care le-au rămas mici copiilor, de exemplu. Chiar și niște jucării dezmembrate, pe care ar fi trebuit să le puneți la gunoi, nu în pod. Oare șoriceii pot fi dresați să roadă doar lucrurile care sunt acolo pentru că nu v-ați îndurat să le aruncați? Probabil că nu, și probabil chiar acum îți ronțăie o bluză de mătase. Să nu uiți să-i spui omului că iar v-ați pricopsit cu un șoricel.

Iei telefonul. Poate dacă citești un pic vine și somnul. Sau poate măcar reușești să-ți resetezi gândurile, să le scoți din categoriile „ce boli mai pot lua copiii mei” sau „ce penibil a fost când ai spus lucrul ăla și ai făcut lucrul ălălalt la petrecerea aia de acum 14 ani și ce părere proastă trebuie că și-au făcut despre tine oamenii ăia pe care nu i-ai mai văzut de… tot 14 ani”. Să le aduci la lucruri mai frumoase. Sau măcar folositoare.

Bebele iar se foiește. Îți ții răsuflarea și zici o rugăciune scurtă în gând, poate se culcă singur la loc. Nu. Se foiește și mai tare, și mai are doar câteva secunde până începe să urle. Pentru că așa se trezește îngerașul tău, în perioada asta, cu niște răcnete stridente. Te uiți la ceas. Mai ai patru ore până dimineață. Hai să gândești pozitiv. Poate e mai bine că s-a trezit acum. Poate mănâncă un pic de lapte cald și vă ia pe amândoi somnul așa, îmbrățișați. Îi dai un pic de sân și dup-aia o să adormi și tu.

Dar nu. Mai ai trei ore până dimineață.

Dacă vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (scroll up și îți apare un buton de Follow în colțul din dreapta jos ).

*Sursă foto: pixabay.com.

Misterul orei de culcare

Misterul orei de culcare

Dragilor, îmi poate explica și mie cineva ce se întâmplă când vine ora de culcare la copii și bebeluși? Mai exact, cum se face că stingerea luminii și finalizarea ritualului de somn au efectul unui biberon de ness cu cola, administrat împreună cu o felie de tort cu ciocolată?

Sunt sigură că nu sunt ai mei singurii care fac așa. Mai sunt sigură și că au existat părinți care erau și oameni de știință în timpul lor liber și care au fost suficient de scoși de pe macaz de oboseală încât să studieze pe bune ce se întâmplă.

Am nevoie de răspunsuri, oameni buni.

La noi, cum facem întuneric și ne pregătim de somn, cum se aprind luminițele în ochii ocupanților de pătuțuri mici. Cu o simplă apăsare de întrerupător, copiii mei se transformă într-o pereche de entertaineri de excepție.

Ștefan Bănică jr în concert de Crăciun e mic copil pe lângă Șerban, vă zic eu. Să vedeți chiote, râsete și echilibristică prin pat pe ăsta micul. Același bebeluș căruia îi plângeam de milă cu 10 minute mai devreme, că-i obosit și noi nu suntem în stare să îl culcăm când ar avea el nevoie, acum râde la sân și încearcă să se dea jos din pat. El, care de vreo jumătate de oră căsca și se freca demonstrativ la ochi, acum petrece 15 minute jucându-se cu buricul meu. El, care nu stă locului o clipă toată ziua, acum se joacă liniștit și mulțumit în pat, pe întuneric, fără nicio jucărie. Din când în când, îl mai trage în jos capul greu și stă așa vreo 3 secunde, la orizontală, și zic Asta e! Să vezi că acum adoarme! Dar nu. Nu am eu norocul ăsta.

Iar Emma… ea deja a dus totul la nivelul următor. Același copil care în timpul zilei se plictisește înconjurată de un frate, o mamă (cam ocupată, ce-i drept), vreo 243 de jucării, 58 de cărți de colorat și tot pe atâtea puzzle-uri, după ce stingem lumina se poate juca și o oră singură, cu picioarele pe pereți. Și nu se plânge de plictiseală nici măcar o dată în timpul ăsta.

De îndată ce vine ora de culcare, Emma are o poveste pe care vrea să ne-o spună. Un dans pe care să ni-l arate. Are întrebări deștepte de pus, despre lucruri importante, sau doar întrebări încuietoare. Lucru care mă bucură de obicei. Dar, după o anumită oră, nu mai am încredere în capacitatea mea de a da răspunsuri deștepte. Nu zic că în timpul zilei știu mereu să-i vorbesc unui copil de 4 ani, fără să ezit, despre religie sau astronomie, sau să îi spun cât de lung este furtunul de pompieri sau unde trăiește tatu-ul. Dar e mult mai ușor să încropești un răspuns semidoct atunci când ești treaz. Sau să cauți rapid pe Google. Când tu deja dormi cu un ochi și erai pe jumătate cufundat într-un vis în care protagonistul seamănă izbitor cu Chris Hemsworth, mai greu cu răspunsurile brici. Apropo de asta, ați observat că nimic nu îți arată la fel de clar cât de multe lucruri nu știi ca întrebările copiilor?

Deci spuneți-mi, dragilor, care e explicația fenomenului? Și, mai important, spuneți-mi ce să fac. Să schimb ora de culcare? Să schimb ritualul de seară? Să schimb copiii?

Glumesc. Ora de culcare nu am cum să o schimb, și așa abia reușim să ne ținem de ea.

Dacă vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (puțin mai sus, pe coloana din stânga).

*Sursă foto: pexels.com.

Cum să ieși pe ușă cu doi copii mici în 18 pași simpli

Cum să ieși pe ușă cu doi copii mici în 18 pași simpli

Mi-a luat 11 luni, dar am perfectat treaba asta complicată – plecatul cu cei doi mici de acasă. Aproape că nu îmi mai e groază la gândul că trebuie să mergem undeva.

Aproape.

Am ajuns la performanța de a ieși pe ușă, apoi și pe poartă, în doar o oră. O oră scurtă, scurtă de nici nu știi cum trece. Cam ca viața, așa. Știu că ați vrea și voi să fiți la fel de eficienți ca mine, așa că vă explic cum să faceți.

Sunt 18 pași simpli:

  1. Anunțați încă de la micul dejun planul pe ziua respectivă. Cheia este să păreți și voi super încântați, altfel nu aveți nicio șansă să îi convingeți pe cei mici să conlucreze la țelul comun: îmbarcarea în mașină. Deci, pe un ton optimist și cu un discurs presărat cu lucruri care să atragă și să mențină interesul celor mici. De exemplu, ieri dimineață: Iubițeilor, ghiciți ce facem noi astăzi, după ce mâncăm? Ne îmbrăcăm frumos, cu rochițe, și mergem până la tati la serviciu, că și-a uitat telefonul acasă. Emma mă privește neimpresionată, Șerban cu gura larg deschisă. Din păcate, pentru că așteaptă următoarea linguriță cu piure de măr și pară, nu pentru că l-ar fi dat pe spate anunțul meu. Văd că devine ușor iritat, așa că-i îndes repede o linguriță cu vârf și plusez: Și, după aia, poate ne oprim și la o prăji sau la un suc. Ce ziceți? Șerban molfăie și mormăie mulțumit, Emma deja mă întreabă dacă poate să își ia prăjitură roz și prăjitură mov. Mbun, putem trece mai departe.

  2. Acum că toată lumea e pregătită psihic pentru ce urmează, la noi ajută mult să repetăm planul. Adică mă ajută pe mine, mă simt ca un general înainte de luptă, pregătind planul de atac. Doar că, știți voi, eu fac planul, eu sap tranșeele, eu curăț latrina, eu trag cu pușca. Și mai trebuie să și fac ordine după luptă. Dar mă ajută și parcă și Emma colaborează mai bine dacă știe exact ce urmează să facem. Deci, tot așa, încântată: Uitați, acum eu spăl vasele astea, Șerban mai roade un pic muștiucul de la sticla de apă, iar tu îmi aduci farfuriile de pe masă, da? Apoi mergem sus, alegem o rochiță frumoasă, iar cât timp tu te îmbraci, eu îl pregătesc pe Șerban, mmbine?

  3. Alegeți împreună cu copilul cel mare hainele pe care urmează să le poarte. Descoperiți, cu această ocazie, că nu mai are niciun dres care să îi vină bine. Jumătate sunt prea mari, jumătate sunt prea mici, jumătate sunt prea scărpinicioase. Mai sunt vreo 2 numai bune, dar numai bune pentru o zi de ianuarie cu viscol, nu pentru cele 20 de grade de octombrie de afară. Evident, ca să descoperiți acest lucru copilul întâi a probat cele 27 de dresuri din dulap.

  4. Alegeți împreună cu copilul mare alt rând de haine, care să nu necesite dres. De exemplu, o bluză cu mânecă lungă și o pereche de pantaloni. O lăsați să se îmbrace singură și să își pună șosetele și mergeți să-l îmbrăcați pe cel mic.

  5. Alegeți și pentru cel mic ceva potrivit. De exemplu, un body cu mânecă scurtă, o pereche de pantaloni, șosete, o jachetă subțire. Descoperiți că, între timp, ceva miroase cam dubios din direcția pătuțului unde așteaptă juniorul.

  6. Spălați din nou copilul cel mic la funduleț, schimbați pampersul, îl îmbrăcați de plecare.

  7. Apare copilul cel mare, încălțat cu două șosete diferite, flaușate amândouă. Insistați că trebuie să fie la fel șosetele și că îi va fi cald cu astea de lână. Ea insistă că doar astea, pe care le are acum în picioare, îi plac. Urmează o lungă discuție în contradictoriu despre șosete cu și fără antiderapante, șosete de iarnă flaușate sau scurte și dantelate, de vară. Într-un final, acceptă să căutați împreună niște șosete potrivite.

  8. Găsiți în fundul dulapului două șosete la fel, potrivit de lungi, potrivit de groase, fără antiderapante (care o deranjează), în culori asortate cu pantalonii. Copilul, care între timp a făcut un puzzle rapid, decretează că nu îi plac și găsește ea altele potrivite, în aproximativ 7 secunde.

  9. Vă duceți în cealaltă cameră, deschideți larg geamul, trageți aer în piept, numărați până la 10. Inspirați, expirați.

  10. Deschideți dulapul, scoateți fusta de blugi pe care o purtați aproape exclusiv din luna iulie (cu pauze doar când e pusă la spălat), maieul alb care merge la orice și jacheta neagră care merge la orice. Găsiți un dres negru fără găurele, îl trageți rapid pe picioare și îi executați voi cu această ocazie o găurică. Dacă nu e vizibilă, treceți la punctul următor. Dacă totuși nu e acoperită nici de fustă, nici de ghete, căutați alt dres negru fără găurele.

  11. Toată lumea e îmbrăcată. Constatați că ați uitat să îi puneți babețică piticului, care a ros la o jucărie cu toți dinții din dotare, inclusiv cu ăia care-i ies acum și din cauza cărora nu dormiți voi noaptea. Deci este ud pe body până aproape de buric. Schimbați body-ul și puneți și o babețică.

  12. Toată lumea e îmbrăcată. Chemați copilul mare la baie, să facă pipi în timp ce vă pieptănați. Vedeți? Multitasking, începeți să vă simțiți chiar pe val, imediat ieșiți pe ușă, ce tot comentează soțul că vă ia o veșnicie?!

  13. Pieptănați și fetița, dacă aveți, îi împletiți și o codiță care să îi țină majoritatea părului departe de ochi și care să mai reducă din impresia de copil cu sufletul neîmblânzit pe care o lasă de obicei.

  14. Coborâți la bucătărie și îi lăsați să se joace pe covor două minute, cât le puneți niște apă în sticluțe pentru drum. Nu găsiți nici una dintre cele 6 sticle de apă ale copilului mare, așa că îl chemați să bea apă acum, cât mai are de unde.

  15. Băgați sticla de apă a copilului mic în geantă, verificați dacă aveți telefonul, cheile și portofelul. Vă aduceți aminte, cu această ocazie, ce simple erau lucrurile când doar de telefon, chei și portofel aveați nevoie ca să plecați de acasă. Nu mai este cazul. De exemplu, acum ați uitat punguța cu schimburi pentru bebeluș sus. Luați respectivul bebeluș în brațe, urcați, realizați că punguța e, de fapt, jos, în ghiozdan.

  16. Observați că cineva și-a despletit părul. Zice că nu vrea cu el prins, vrea să fie ca Rapunzel. Ar dura prea mult să o convingeți să îl prindeți iar, așa că băgați un elastic în buzunar, în caz că Rapunzel mănâncă sau bea ceva prin oraș.

  17. Lăsați copilul mic în pătuț cât încălțați copilul mare. Ignorați, pe cât posibil, țipetele din ce în ce mai indignate care se aud din pătuț. Vă gândiți mai bine să luați marsupiul de pe canapea, să nu mai dezmembrați căruciorul. Eficient, sunteți pe calea cea bună, imediat ieșiți pe ușă.

  18. Luați copilul mic, geanta, ghiozdanul, telefonul omului, cheile de la mașină și de la casă și, victorie, ieșiți pe ușă. Încuiați.

18 + 1. Aproape ați ajuns cu cei doi copii și tot calabalâcul în partea cealaltă a curții, la mașină, când priviți în jos. Stupoare. Din picioare, vă fac în ciudă niște papuci roz de plastic, de curte.

18 + 2. Puneți copilul mic în cărucior, să nu îl mai băgați iar în casă, pătuț, țipat, tot tacâmul. Vă întoarceți, descuiați, scoateți papucii, puneți bascheții, încuiați, vă întoarceți la mașină.

18 + 3. Puneți cei doi copii în scaunele auto, îi dezbrăcați de un rând de haine, le fixați centurile și le dați câte o jucărie care sperați să îi țină ocupați până adoarme cel mic. Nu îi va ține, vă zic de pe acum.

18 + 4. Realizați că ați uitat marsupiul pe canapea. Închideți ușile de la mașină, să nu vă vadă copiii plângând. Știți că, dacă vă mai întoarceți o dată în casă, nu mai găsiți puterea să plecați iar. Dezasamblați căruciorul și îl înghesuiți și pe el în mașină.

18 + 5. Deschideți poarta, scoateți mașina, încuiați poarta. Între timp, copilul mic a început să plângă, iar cel mare țipă că vrea muzică de copii. Sau măcar Kiss FM. Felicitări! Acum puteți pleca, fresh, la drum!

P.S. Nu am trișat, chiar sunt doar 18 pași până ieșiți pe ușă. Prima dată.

Dacă vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (puțin mai sus, pe coloana din stânga).

*Sursă foto: pexels.com.