De ce alăptarea prelungită e bună pentru mine

De ce alăptarea prelungită e bună pentru mine

Cred că marea majoritate a persoanelor cu acces la internet și interes pentru subiect știu de ce e bine pentru copil să alăptezi până la cel puțin doi ani. Dar cam toată lumea consideră că, pentru mamă, alăptarea înseamnă sacrificii și muncă multă. Și asumarea unor greutăți așa, cam degeaba. Întrebarea care urmează când le spun oamenilor că încă o alăptez pe Emma (care are un an și șapte luni), este: „Și mai poți? Nu te solicită prea tare?”.

Am mai povestit că îmi este ușor să alăptez chiar și după întoarcerea la muncă. Dar vreau să vorbim și despre lucrurile pozitive, nu doar despre absența celor negative. Alăptarea după un an aduce lucruri bune și pentru mine, nu doar pentru Emma.

În primul rând, mă forțează să am cât de cât grijă de mine și să îmi tratez corpul cu respect.

  • De fiecare dată când sunt tentată să îmi aprind o țigară (și se întâmplă tot mai rar în ultimul timp), am un motiv clar, care nu poate fi negociat, de ce să nu o fac.
  • Nu mai beau alcool de peste doi ani și nu îi mai simt deloc lipsa. Am mai băut câte o bere la masa de prânz, când știam că dispare orice urmă de alcool din sânge până seara, când ajung acasă, dar nu prea mai sunt tentată nici de asta.
  • Cu mâncarea sănătoasă încă e o luptă continuă, mai ales pentru că nu avem timp de gătit, dar multe gogoși au fost cruțate de dragul Emmei.
  • Încerc să mă odihnesc cât de mult se poate – mai ales în weekend, când pot să o rog pe mama să se joace cu Emma de dimineață, iar eu pot să dorm studențește, de parcă am petrecut în club toată noaptea, nu între patul meu și patul Emmei.

Apoi, îmi e ușor. Tot ce trebuie să fac este să-mi ridic bluza și să mă asigur că nu stă nimic între Emma și rezerva ei de lapte. Nu de alta, dar dacă îi stă ceva în cale, înlătură ea obstacolul cum îi vine mai ușor. Și cel mai ușor îi vine cu dinții…

În perioada de început de alăptare, mă și mulgeam, ca să am o rezervă de lapte pentru când nu voi fi acolo la ora de alăptare (țeapa mea, am aruncat toată rezerva la chiuvetă, biberon refuzat după biberon refuzat) și ca să mai detensionez sânii (tot țeapa mea, cu cât mulgeam mai mult, cu atât produceau și ei mai mult; de unde să știe ei, sărăcuții, că nu trebuie să acopere și necesarul pompei, ci doar pe cel al Emmei?). Ei, pentru mine perioada asta a fost un coșmar logistic de spălat și sterilizat pompe și biberoane și curățat sterilizatoare. Am înțeles că pentru alți părinți nu e așa mare deranjul, mie nu mi-a plăcut deloc deloc să fac chestia asta zilnic.

Sunt și tot felul de beneficii pentru sănătate ale alăptării prelungite, mai ales pe termen lung, dar vă las să citiți despre asta la oameni care știu mult mai bine decât mine despre ce este vorba.

Eu voiam doar să vă spun că alăptarea are părți bune și pentru mamă, nu doar pentru cei mici, chiar și dintr-o perspectivă pur egoistă. Nu de-asta alăptez în continuare, bineînțeles. Dar nici nu o fac dintr-un simț al sacrificiului exagerat, departe de mine.

Dacă îți place cum scriu și vrei să afli când public ceva, dă un like paginii de Facebook sau abonează-te la postările mele (puțin mai sus, pe coloana din stânga).

*Sursă foto: pixabay.com

Cum e cu alăptarea după un an

Cum e cu alăptarea după un an

De fiecare dată când spun cuiva că încă o alăptez pe Emma, mă confrunt cu aceeași reacție: ochii se fac mari, mari și rotunzi, sprâncenele se ridică întrebătoare, ca în fața unui lucru la care nu prea știi cum să reacționezi, iar glasul se umple de o milă nespusă: „Și mai poți?”

Da, oameni buni, mai pot!

Nu este o corvoadă, nu este un chin, nu este o obligație pe care o îndeplinesc pentru că trebuie. O să povestesc altă dată și cum au fost la noi începuturile alăptării, cu bune și cu rele, că atunci au mai fost și rele. Dar acum chiar nu este cazul. Este ușor, este firesc, este normal.

În primul rând, filozofia pe care m-am bazat cu multe lucruri legate de Emma a fost asta: corpul meu este rezultatul a milioane de ani de evoluție; corpul meu este făcut să ducă o sarcină, să nască, să alăpteze. Principala funcție a corpului meu este reproducerea, am ajuns să fim 7 miliarde, sigur știe natura ce face mai bine decât știu eu. În afara cazului în care apare o situație medicală ieșită din comun, voi putea face toate lucrurile astea cu succes. Și am avut norocul și încăpățânarea să le pot face.

Inițial mi-am propus să alăptez până la un an. Am zis să ating pragul ăsta și mai vedem dup-aia ce facem. Mi-am făcut și eu niște griji, ca tot omul, dar erau legate de lucruri punctuale. Să vă spun cum am trecut eu de ele, poate mai ajută pe cineva experiența noastră:

Alăptarea și întoarcerea la serviciu

Câtă vreme am stat acasă cu Emma, lucrurile erau simple: Sân tot timpul și mâncare din când în când, mai răruț că-i mai drăguț. Adormitul la prânz la sân. Adormitul de seară la sân. Lunile treceau, se apropia momentul când eu trebuia să mă întorc la serviciu și Emma să rămână acasă cu bunica. Cu bunicile de fapt, că fac cu schimbul, să fie bine pentru toată lumea.

Îmi făceam o mie de gânduri – cum o să adoarmă la prânz? Sigur nu o să adoarmă, că ea adoarme doar la sân. Ce o să mănânce toată ziua? Sigur nu o să mănânce. O să ajung seara acasă și o să o găsesc cu ochișorii ei frumoși plini de lacrimi și pumnișorii strânși de frustrare și de foame. Mă gândeam că ar trebui măcar să fac un stoc de lapte, să aibă când sunt plecată (hotărâserăm deja că laptele praf nu este o opțiune pentru noi).

Ziua fatidică, momentul când urma să îmi las copilul acasă să moară de foame și de somn a venit și a trecut. Pentru Emma, totul a părut să fie lin, firesc. Încă din prima zi cu bunica, a mâncat mult mai mult decât mâncase vreodată cu mine, a dormit dusă la prânz (legănată în cărucior), și a băut cam jumătate din lăpticul pe care i l-am lăsat. În a doua zi, bunicile au uitat să-i dea lăpticul lăsat, așa că din a treia zi nu m-am mai stresat nici eu cu asta.

Citisem peste tot înainte, dar parcă nu îmi venea să cred. Copilul se adaptează. Dacă tu nu faci din asta o tragedie, nu va fi. Emma cere lapte când sunt eu acasă. Când nu sunt acasă, mănâncă atunci când îi e foame, bea apă atunci când îi e sete, doarme când îi e somn, supraviețuiește foarte bine și fără mine.

Mie sigur mi-a fost mai greu să mă adaptez schimbării decât i-a fost ei.

Trezirile de noapte și întoarcerea la serviciu

Am mai povestit despre copilul mic și somnul lipsă, la noi este un subiect mai dificil. Dacă până acum a fost ceva care m-a făcut să iau în calcul și înțărcarea precoce, clar trezirile de noapte au fost.

Am avut noroc totuși – am un serviciu unde îmi permit să încep și mai devreme, și mai târziu. Important este să-mi fac treaba și să stau aici opt ore.

Dar când te întorci la serviciu nu îți mai permiți să dormi pe tine toată ziua după fiecare noapte de dans-antren cu mititelul la sân. Cum am gestionat eu situația?

  • Când Emma are o perioadă cu mai multe treziri pe noapte, încerc să mă culc și eu cât mai devreme posibil. Dacă în mod normal după ce adoarme ea mai fac o baie lungă, mă mai epilez, pensez, mă mai dau pe net, în perioadele de ne-somn acut las la o parte orice extra de-ăsta de răsfăț. Somnul înainte de toate.
  • Când simt că nu mai pot, că încă o noapte cu șase treziri mă trimite pe câmpii, îmi aduc aminte de faptul că e o fază, că atunci când iese un dințișor s-ar trezi și cu țiți, și fără țiți, că există mereu o ciclicitate – după o perioadă cu multe treziri urmează o perioadă de calm. Cumva, cred că ăștia micii simt când ești pe punctul să cedezi și au grijă să nu te împingă peste margine. Sau poate pur și simplu găsești tu noi resurse. Cert este că totul trece, sigur mai poți încă o noapte.
  • Cu cafea. Cât am stat acasă cu Emma nu am băut deloc cafea. Acum, după o noapte de-asta hard-core, bag un latte cu sirop de cocos sau o cafeluță de acasă cu lapte și scorțișoară, și parcă altfel trece ziua.
  • Recuperez în weekend. În general, nu îmi place să cer ajutor, dar de când cu Emma am învățat să o fac și pe asta. În weekend, fie o duc dimineața la bunică-sa și mai trag o repriză de somn, fie dorm și eu cu ea la prânz, somnul e prioritatea numărul 1.

De ce e mai ușor după un an

Nu numai că mai pot, dar îmi este și mult mai ușor decât îmi era înainte de un an.

Reprizele de alăptat sunt mult mai scurte. Cei mici devin foarte eficienți și își iau lăpticul în mult mai puțin timp. Mai stau la sân să se alinte, sigur, dar de cele mai multe ori, totul se întâmplă destul de repede. Asta înseamnă și că trezirile de noapte sunt mai scurte, de obicei în jumătate de oră sunt și eu înapoi la somn.

Pot lipsi de acasă liniștită. Încă nu am lipsit de acasă pe timp de noapte sau la adormitul de seară. Dar în timpul zilei știu că Emma este foarte bine și fără mine, că se joacă, mănâncă, doarme.

Secreția de lapte este mult mai stabilă. Apar mult mai rar sânii prea plini, canalele înfundate, gâlmele care te fac să te urci pe pereți de durere. Se mai întâmplă să curgă din senin, după o zi întreagă petrecută pe la serviciu, dar nu de cinci ori pe oră, ca înainte, și cum tampoanele de sân sunt cel mai bun prieten al meu, asta nu mai este o problemă.

M-am relaxat. Alăptarea nu mai este motiv de stres, nu mă mai întreb dacă își ia suficient lapte, dacă o să fie ok cât lipsesc eu de acasă, dacă o să mănânce vreodată și altceva decât lapte, dacă o să se înțarce vreodată.

Am realizat că totul vine firesc și că trebuie să am încredere  în capacitatea copilului meu de adaptare, în capacitatea mea de a face ce este mai bine pentru noi și în natură.

Dacă îți place cum sau ce scriu, ne putem găsi și pe Facebook aici sau te poți abona la postările mele (puțin mai sus, pe coloana din stânga).