Urmele de pe trupul meu

Aseară m-am privit în oglindă. Cu adevărat, nu doar ca să văd dacă am ceva între dinți, dacă îmi stă părul mai degrabă în jos sau electrizat în vârful capului, dacă mi-a mai apărut vreun punct negru pe nas sau dacă fusta cu buline merge cu bluza cu floricele mici și albastre (nu, nu mergeau).

Sunt norocoasă. Chiar și fără să mă ascund în bluze lărguțe de voal și fără să mă strâng în blugi elastici, nu ți-ai da seama că am o copilă frumoasă acasă. Ți-ai da seama, da, că nu prea am grijă de mine. Burtica plânge după anii când aveam timp și energie să fac abdomene, iar fundul spune o poveste tristă, despre ore lungi de captivitate pe un scaun de birou. Dar nu ai zice că în burta asta a crescut și a locuit timp de nouă luni o altă persoană. E fascinant ce poate face corpul uman.

Singurele urme pe care le-a lăsat sarcina sunt multele cicatrici de pe spate. Am fost o norocoasă cu kilogramele și cu vergeturile, nu și cu pielea. Am așteptat cu sufletul la gură tenul minunat și strălucirea de viitoare mămică de care am citit peste tot. Burta a crescut și s-a dus, eu tot cu așteptatul am rămas. Tenul meu nu știe că e infernal când afară sunt 40 de grade iar tu ești gravidă în nouă luni și nu poți să porți maieuri sau bluze cu spatele mai decoltat, pentru că spatele tău e tot numai o bubă și o bubiță. A trecut și asta, iar vara următoare scot la purtare rochițele cu spatele gol, fie ce-o fi!

Nu asta contează. Când mă privesc în oglindă, nu cicatricile îmi sar în ochi. Nici măcar sânii care sunt mai mari și mai obosiți decât erau acum doi ani. Sau cearcănele care nu se mai duc (nici nu ar avea cum, de altfel, sunt cu vreo trei luni în urmă la somn).

Când mă privesc în oglindă, văd mici urme de dințișori știrbi care îmi împodobesc decolteul și brațele. Și zgârieturi de unghii mici, micuțe, care apucă strâns de unde pot, cu o poftă de viață cum numai un ghemotoc de un an jumate poate să aibă.

Și realizez, încă o dată, că sunt o norocoasă. Toate urmele de pe trupul meu spun aceeași poveste – de viață nouă și fericită.

Știu că și mâine Emma mă va întâmpina tot cu un chiot, o îmbrățișare strânsă și o mușcătură de fericire. Așa știe ea să ne iubească – ne gustă cu o poftă nebună. Încercăm să o învățăm să pupe sau să îmbrățișeze atunci când se bucură de cineva, în loc să muște. Încă nu știe sigur ce și cum să facă, sau în ce ordine. Ne mușcă, își aduce aminte că ar fi trebuit să pupe, așa ca ne trage și un țoc puternic, apoi de fericire că a făcut bine, ne-a pupat, mai trage încă o mușcătură pofticioasă.

Aștept să văd ce urme mai pune ghemotocul ăsta mic pe corpul meu. Am loc destul și sunt binevenite. Nu-mi trebuie fesieri de beton, când am o viață-ntreagă scrisă pe piele.

(să nu mă înțelegeți greșit, nu-mi trebuie, dar nici nu zic că mi-ar strica dac-ar fi să fie)

Dacă îți place cum şi ce scriu, ne putem găsi și pe Facebook aici sau te poți abona la postările mele (puțin mai sus, pe coloana din stânga).

*Sursă foto: pexels.com

A mea

Inca nu-mi vine sa cred ca e a mea! Ca omuletul asta complet si complex e puiul meu, ca ma iubeste si ma vrea pe mine.

Inca am momente, cand ne giugiulim si ne rostogolim prin pat, cand ma copleseste realitatea copilei din bratele mele. Cand imi prinde fata in manutele ei mici, se uita drept in ochii mei si se repede sa ma pupe – muste – mozoleasca de nas, ma lasa fara suflare. Nu doar pentru ca e greu sa respiri cand ai 8 kg jumate de nazdravanie atasate ca o lipitoare de nasul tau, ci pentru ca ma izbeste, inca o data, minunea: eu sunt mama ei!

Simt organic felul in care ma iubeste si are nevoie de mine. Cred ca intai au inteles-o pielea mea, bratele mele, buzele mele, si abia acum incepe si mintea sa cuprinda sentimentele astea noi. Cum adica, e cineva care ma vrea oricand in preajma ei? Care nu se plictiseste niciodata de mine? Care nu are nevoie de o pauza de respiro, care nu ma judeca deloc, deloc? Pentru care eu fac bine tot ce fac? Exista si felul asta de iubire totala si completa, fara limite si nuante, fara precizari, fara bagaj?

Sunt cumva constienta, in fiecare clipa, ca la un moment dat magia o sa dispara. O sa creasca si o sa inceapa sa realizeze ca si eu gresesc. Ca nu fac bine tot ce fac. Ca exista o lume intreaga dincolo de mine. O sa inceapa sa isi cladeasca lumea ei, in care eu o sa am acces limitat. O sa aiba prietenii ei, doar ai ei, si eu o sa o stanjenesc, inevitabil, in fata lor. O sa ma considere depasita poate, o sa creada ca nu o inteleg, o sa se supere si n-o sa-mi vorbeasca.
Lucrurile astea se vor intampla, stiu. Dar nu acum.

Mi-e greu cateodata sa fiu micul ei zeu. E obositor, cateodata e ucigator de obositor sa fii aici cu ea, cu trupul, cu mintea si cu spiritul, tot timpul. Dar ma face sa-mi doresc sa fiu mai buna. Sa fiu asa cum ma vede ea. Mi-e ciuda ca eu o iubesc asa cum iubesc oamenii mari. Cu limite, cu bagaj, cu nevoie de liniste si de o clipa pentru mine. Ea merita sa fie iubita asa cum iubesc puii de om.

Pana la ea, iubirea neconditionata era un concept frumos, pe care il foloseam atunci cand aveam nevoie. Acum incep sa inteleg, organic, ce inseamna. Si ea e cea care ma invata pe mine, surprinzator, nu eu pe ea.