Astăzi m-a lovit pe la prânz. Așa, din senin, verificam un raport și m-a copleșit lipsa ei. Nu a venit vorba despre ea, nu m-am gândit conștient la asta, nu a fost nimic care să îmi poarte mintea înspre ea. Cred că, pur și simplu, sufletul meu a găsit un moment în care am lăsat garda jos și a avut loc să își strige durerea.
Am vrut să continui ce făceam, dar aveam sentimentul greu că nu e bine, că nu așa ar trebui să fie. Că locul meu e acolo unde e ea. Am vrut să-l sun pe om, care era acasă, să îl întreb ce face, cum se joacă, orice. Ceva care să mă facă să o simt mai aproape. Care să mă ajute să rezist până diseară, când ajung să o strâng în brațe. Dar știam că nu o să mă ajute, că o să-mi facă și mai mult rău. Singurul lucru care ar fi putut să mă ajute ar fi fost ea, mânuțele ei cu unghii mici și ascuțite, mirosul și râsul ei, trupușorul mic, care explodează de viață.
Sper că ea nu simte dorul ăsta fizic, care doare. Știu că-i lipsesc ziua, că își mai aduce aminte de mine și mă caută prin casă. Ne caută pe amândoi. Dar sper că în suflețelul ei mare, cât ea de mare, nu-i încă loc de durere.
În mintea lui mami 